Poezii Mihai Eminescu

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

2008-04-19T02:47:00.001-07:00

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Sara pe deal - comentariu

2008-04-19T02:42:00.000-07:00

Poemul se incadrează în prima etapă a poeziei de iubire şi de natură. A fost publicată în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O variantă datează din 1871 iar alta din 1872, se pot regăsi fragmente din “Sara pe deal” în romanul “Geniu pustiu” şi nuvela “La curtea cuconului Vasile Creangă”.referate Mihai Eminescu
“Sara pe deal” nu este nici pastel nici idilă ci este un poem eminescian specific în care temele naturii şi iubirii fuzionează, şi în care se crează imaginea paradisul adolescenţilor în care aspiraţia spre iubire este pură, poetul crezînd în idealurile iubirii.
Compoziţia se realizează prin alternarea a două planuri: spaţiul natural şi cel sufletesc. Spaţiul natural este larg dimensionat, un spaţiu în care pluteşte melancolic cu jale cîntul buciumului ca un ecou a stării sufleteşti a poetului îndrăgostit. Elementele de peisaj constituite de imagini auditive şi vizuale unele intensităţi abia perceptive redau tăcerea necuprinsului de la satul din vale pînă la turmele care urcă dealul şi apoi pînă la bolta senină a cerului, pînă la infinit unde stelele se nasc spre bolta senină, în momentul înserării şi a intrării în noapte.
Încă din primul vers se observă o contopire a spaţiului natural cu cel sufletesc sugerat de sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original alcătuit din 12 silabe.referate Mihai Eminescu
În al doilea vers contopirea spaţiului poetic cu cel sufletesc este amplificată prin adăugarea aliteraţiei precum şi de imaginea creată în care se împletesc elemente terestre cu cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapără în cale”.
În versul 3 elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteraţiei “se” dar şi prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcăm splendida personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea primordială a izvorului. Tăcerea necuprinsului creată prin armonie muzicală e o tăcere care este percepută cu sufletul.
În al patrulea vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropită de dragoste aşteaptă acest moment “ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Începînd cu strofa a doua tabloul de natură devine evocator infăţişînd mişcarea lentă a lunii pe cer “sfîntă şi clară”, nourii într-o scurgere halucinantă proiectează casele parcă în lună, oamenii cu coasa în spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrţîie în vînt, nici unul din aceste detalii nu individualizează tabloul dar nici nu se poate spune că tabloul este abstract.referate Mihai Eminescu
Aceste detalii zugrăvesc imagini eterne aşa cum l-a cunoscut poetul în Ipoteştiul cu turme, cu deal şi vale în care murmură fluierele, culorile ce domină peisajul sînt astompate, lipsesc căci lumina este puţină domină jocul de umbră şi lumină. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se realizează prin prezenţa buciumului, a scîrţîitului domol al cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toacă culminînd cu glasul clopotului ceea ce crează o vibraţie amplă “Clopot vechi umple de glasul lui sara”.
Spaţiul natural s-a dizolvat total şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.
“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.referate Mihai Eminescu
Chipul iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi. Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile “sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă plenitudine a iubirii.

TREPTE ALE INIŢIERII EROTICE

2008-04-19T02:35:00.000-07:00

"Mă apropiam de Eminescu ca indianist. Nu discutam «influenţele » şi «resursele» sale. Încercam să stabilesc o paralelă între două «sisteme paradoxale» : pesimismul filosofic al lui Eminescu şi extraordinara lui «prezenţă» în concretul istoric românesc".(1)
Mircea Eliade vedea în M. Eminescu "cel mai cultivat poet al secolului, singurul care poate fi alăturat lui Goethe". Pe cei doi îi apropie şi disponibilităţile intelectuale, " o minte enciclopedică înclinată spre sinteze personale"(2). Studiile de istorie antică, de istoria filosofiei, de filosofie generală, de drept şi economie politică, de filologie şi câte altele, i-au fost de o reală utilitate- şi nu numai pentru cultura generală, necesară împlinirii unui profil complet de intelectual. În filosofie l-a descoperit pe Platon, dar mai ales pe Kant şi Schopenhauer, cu ajutorul cărora se eliberează genialitatea lui născândă. În literatură s-a orientat în primul rând spre Shakespeare, pe care romanticii germani ca Tieck şi A.W. Schlegel îl traduseseră şi-l exaltaseră. Adânceşte marile valori universale, pe indieni, pe greci, pe germani, cărţile fundamentale ale lumii:"O personalitate care traduce pe Kant şi citeşte «Upanişadele » …creatorul naţionalismului poetic românesc"(3).
Natura şi dragostea sunt două mari teme poetice existând din cele mai vechi timpuri, cultivate îndeosebi în epoca romantismului.
În spirit romantic, Eminescu abordează tema iubirii dintr-o dublă ipostază. Prima este aceea a iubirii imposibile, a incompatibilitaţii dintre fiinţa comună şi geniul creator. A doua ipostază o reprezintă iubirea pur spiritualizată, evocată sau invocată prin amintire ori vis. Absenţa femeii (căutată, moartă, pierdută, interzisă, aşteptată) este o condiţie de i-realizare a imaginii ei , de transformare a imaginii în "icoană".
În continuarea direcţiei prozei româneşti, inaugurată de M. Eminescu (prin Sărmanul Dionis), M.Eliade, conform filosofiei buddhiste, abordează tema iubirii - o iubire spiritualizată prin care se reface armonia cosmică : cuvintele lui Hildegard (La Ţigănci)"Toţi visăm, aşa începe ca într-un vis", exprimă, plecând de la concepţia romantică a realităţii ca vis şi a morţii ca realitate, ideea dragostei ca pe singura cale de trăire a Absolutului, în sensul că, dacă Gavrilescu nu a putut reuşi acest lucru prin artă, Hildegard este aceea care-i salvează spiritul în imaginea simbolică a iubirii.
Miturile arhaice ale cosmogoniei şi creaţiei, visul magic al ieşirii fabuloase din timp sunt dezvoltate într-o ţesătură narativă abil construită, în care întâmplările obişnuite se amestecă firesc cu situaţiile fantastice. În creatiile
Domnişoara Cristina, Şarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore sunt dezvoltate mituri autohtone.
În Şarpele, un grup de vilegiaturişti participă la o practică magică. Prin exorcizarea şarpelui de către enigmaticul Andronic, eroii trăiesc sub efectul unei vrăji malefice, "o infinită voluptate, amestecată cu teroarea morţii". Aici recunoaştem unul din motivele mitului cosmogonic românesc reprezentat de apele primordiale generatoare, frecvent ilustrat în literatura indiană, cufundarea în ape având un sens mitic profund- cunoaşterea naturii lui Dumnezeu.
Acest motiv, împreună cu cel al insulei erotice apare şi în Cezara eminesciană.
Insula lui Euthanasius este apropiată insulelor transcedentale indiene Svetadvipa ("dvipa" însemnând în limba sancrită "insulă") şi Sukhavai din legenda hindusă şi lacului Anovatapa în cea buddhistă (Amita Bhose). În această insulă întâlnim elemente paradisiace: cele patru izvoare care sunt o reminescenţă a celor patru fluvii ale Raiului (Facerea,2,10), vegetaţia luxuriantă din insula mică este o replică a "grădinii" din mijlocului Paradisului.(4) Insula lui Euthanasius, cu structura ei de cercuri concentrice (peştera din insulă aflată în mijlocul lacului de pe insula din mijlocul mării) este un evident centru al lumii, reeditând, prin topografia sa (râurile care se varsă în lac) şi prin întreaga-i înfăţişare, Paradisul. Un Paradis interzis privirilor, căci, din afară, insula lui Euthanasius nu este decât un grup de stânci sterpe, prin care poate trece numai cel chemat- purificat prin somn (ca Ieronim), purificat prin scufundarea în apele mării (ca Cezara), dar oricum desprins şi dezbrăcat de straiele convenţionale ale existenţei sale sociale(5). Insula nu are un rol întâmplător în istoria pasiunii lui Ieronim şi a Cezarei, ea reprezentând adevăratul centru al povestirii datorită faptului că, nu numai că face posibilă întâlnirea finală între îndrăgostiţi, dar mai ales pentru că magia insulei, ea singură, rezolvă drama personajelor. Ieronim nu izbuteşte să se îndrăgostescă de Cezara decât după ce o contemplă, pe malul lacului din insulă. Nuditatea acesteia nu are nimic licenţios; ea păstrează, în proza lui Eminescu, sensul originar, metafizic de "dezbrăcare de orice formă" reântoarcerea la primordial, la preformal. De "această" Cezara se îndrăgosteşte Ieronim. Repetatele lor întâlniri în "cetate", cu toată pasiunea dezlănţuită a fecioarei, nu izbutiseră să topească rezerva, placiditatea, melancolica şovăire a lui Ieronim. "Insula", însă, participă la o geografie mitică, nu reală. Aici, Ieronim regăseşte starea edenică. "Adesea, în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai cu o pânză, de in, şi atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii, îl aducea într-un somn atât de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă". Beatitudinea adamică a lui Ieronim se repudiază voinţa schopenhaueriană de a trăi prin confuzie cu natura în ipostază de apă, se completează cu ivirea Evei-Cezarei, o Venus, emanaţie a apelor feminine. Un alt ciclu al erosului simbolic transformă însă înotul ei într-o cuplare cu Oceanul (masculin) Eminescu închipuind o apă bivalentă, înzestrată cu magnetismul dorinţei: "Când piciorul ei etingea marea, când simţea apele mângâindu-i corpul, surâsul său devenea iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân, ea se simţea reântinerind (…)şi se lăsa îmbrăţişării zgomotoate a oceanului (…) tologindu-se voluptos de patul de valuri".(6) Apa vie, apa vieţii se prezintă ca un simbol cosmogonic. Ea este o poartă a veşniciei tocmai pentru că purifică, vindecă şi întinereşte. Pe lângă virtutea purificatoare, apa mai are şi o putere soteriologică. Inversiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că plasează fiinţa într-o stare nouă (…).(7)
Insula lui Euthanasius este un tărâm paradisiac în care beatitudinea vieţii adamice nu o exclude pe cea a "morţii frumoase"; şi una şi alta, sunt stări în care condiţia umană – drama, durerea, devenirea – a fost suspendată. Euthanasius îşi închipuie cea mai lină dintre morţi, aceea acvatică (apa, la Eminescu, este materia extincţiei integrând fiinţa în circuitul universal al elementelor) şi mioritică, în scrisoarea către Ieronim lăsată în peşteră: "Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu, liane şi flori de apă să înconjoare cu vegetaţia lor trupul meu şi să-mi streţesc părul şi barba cu firele lor şi în palmele-mi întoarse spre izvorul extrem al vieţii… Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu îngerul naturii: dar să mă ferească de putreziciune." (8) Insula lui Euthanasius este transcedentală, participă la realitatea absolută, diferită de restul creaţiei stâpânite de legile devenirii şi ale morţii: cadavrul lui Euthanasius nu se descompune, iar dragostea lui Ieronim şi a Cezarei nu este o "experienţă", ci o "stare", adică, reduşi la arhetipuri ei se pot cunoaşte fără să "devină". Este vorba de o reintegrare în arhetip, de abolire a experienţei umane; reîntoarcerea la starea adamică de dinaintea căderii, care nu vor cunoşte "experienţa", nu vor avea "istorie […]".
Întocmai cum în mijlocul apelor amorfe insula simbolizează Creaţia, forma, tot aşa, în mijlocul lumii în eternă devenire, în oceanul de forme trecătoare ale Cosmosului, insula transcendentă simbolizează realitatea absolută, paradisiacă.(9)
Nuditatea descoprită de Cezara şi Ieronim în insulă este o stare ambiguă, de viaţă plenară şi de moarte simbolică. Cei doi tineri au depăşit condiţia umană pătrunzând într-o zonă sacră, adică "reală", spre deosebire de spaţiul înconjurător, "profan", măcinat de veşnica devenire şi surpat de iluzii, durere şi zădărnicii.
Aceeaşi însulă apare şi în Şarpele. Ea este un tărâm transcendent, simbol al realităţii absolute, de fapt echivalentă Paradisului. Şarpele constituie un simbol mitologic central, foarte răspândit, reprezentând, pe de o parte, inteligenţa ispititoare, viclenia (episodul fructului oprit din Biblie), dar, pe de altă parte înţelepciunea, puterea creatoare, timpul şi forţele naturale sau supranaturale. Influenţa poate fi ostilă sau binevoitoare,legată uneori şi de venin. "Şarpele poate fi socotit un arhetip al ambivalenţei specifice tuturor simbolurilor fundamentale şi o ilustrare vie a anulării sau contopirii contrariilor în gândire arhaică" arată Ivan Evseev(10).
Insulele magice indiene sunt simboluri ale nemuririi, iar o condiţie de acces la ele este magia (pe care Andronic o împlineşte). Magia constituie elementul care determină inversarea tuturor valorilor umane, oficiantul participând, în timpul şi după îmdeplinirea actului sacrificial, la o altă realitate, transcendentă faţă de condiţia umană, inaccesibilă profanilor. Prin părăsirea relativului se accede în Absolut.
Mircea Eliade creează universuri paralele, însă acestea nu sunt simultane în timp, ci succesive. Apariţia lor face posibilă translaţia imaginară de la concret la fantastic, adică de la profan la sacru, penrtu a se da impresia de întoarcerea la origini. În romanul Şarpele pot fi urmărite aceste universuri paralele. Acţiunea operei debutează în realitatea cea mai banală şi profană. Se instaurează, mai întâi, un univers mundan, care se va dovedi inconsistent datorită "izbucnirii" sacrului, adică a celuilalt univers, fantastic şi paralel. Primul semn al manifestării sacrului îl constituie apariţia lui Andronic. Andronic ester un "străin". Prin urmare, un personaj misterios, deşi se comportă deocamdată normal faţă de ceilalţi fără a trezi suspiciuni. Din acest punct, sacrul începe să avanseze din ce în ce mai mult pe primul plan: jocuri de iniţiere, confuzii şi echivocuri, naraţiuni fabuloase, apariţia imaginară a şarpelui fantastic, până când participanţii la acest scenariu mitic ajung să fie dominaţi, în idei şi comportare, de atmosfera stranie, mitică a mitului literar nou creat. Ei sunt cufundaţi în fantastic şi în sacru. Asistăm la un proces treptat de depersonalizare: eroii nu mai sunt capabili de iniţiative individuale, gesturile lor fiind comandate, inspirate. Ceea ce interesează nu este imediatul întâmplător, chipul personajelor, exprimarea frumoasă, ci simbolica naraţiunii, adică actul în sine. Andronic şi Ana, în roman sunt singurii care reuşesc să treacă printr-o serie întreagă de probe de iniţiere, ajungând pe o insulă tainică (insula fericiţilor, a lui Euthanasius), fără nici o îmbrăcăminte, cu alte cuvinte fără nici un semn despre existemţa lor concretă din primul plan, profan, rămas în urmă. Insula peprezintă un "fragment cosmic", un spaţiu originar înzestrat cu toate forţele creaoare. Andronic şi Ana refac, prin itinerariul lor iniţiatic, modelul exemplar al cuplului primordial. Romanul Şarpele ar fi, după Mircea Eliade, comparabil cântecelor sacre la înscăunarea şefilor de trib. Căci, aşa cum cântecele respective au rostul să întemeieze pein verb un timp nou (sacru, abolindu-l pe cel profan), şi cuplul Andronic-Ana se arată pregătit, prin joc ritualic să înceapă o nouă existenţă(11). referat Mihai Eminescu
Dacă în Şarpele şi Cezara se dezvoltă o iubire împlinită, în prozele Maitreyi, de M. Eliade şi Sărmanul Dionis, de M. Eminescu, iubirea este spiritualizată, văzută ca pe o cale de acces spre Absolut. "Spiritualitatea indiană a fost obsedată de «Absolut». Or, oricare ar fi modalitatea de a concepe Absolutul, el nu poate fi văzut altfel decât ca o depăşire a contrariilor şi a polarităţilor".
Pentru ambele personaje – Allan, respectiv Dionis – experienţele trăite reprezintă trepte ale iniţierii erotice. Dacă pentru Dionis această iniţiere se săvârşeşte prin practici ezoterice, cu ajutorul cărţii lui Zoroastru, pentru Allan iniţierea se face din perspectiva folosofiei buddhiste (a profanului în sacru).
În prima etapă Dionis îşi asumă universul cărţilor ca formă a spiritualizării absolute. Convins că timpul şi spaţiul (kantienele forme pure apriorice ale intiuţiei sensibile) sunt strict subiective, iar cauzalitatea (singura categorie păstrată de Dionis – în spirit schopenhauerian – din lunga serie a categoriilor kantiene) acţionează simultan la nivel noumenal şi pare doar a acţiona consecutiv pentru percepţia noastră modelată temporal, Dions ştie că "în faptă lumea-i visul sufletului nostru". Şi dacă am găsi un procedeu de a re-programa, conştient şi voit, "visul sufletului nostru", am putea modifica, după dorinţă, cadrul spaţio-temporal al acestui vis şi am putea schimba "acestă ordine a realităţii" cu o alta, pe care n-o simţim străină şi ostilă. Şi Dionis, ultimul avatar al magului Zoroastru, găseşte (ca o moştenire legitimă a prototipului), acest procedeu, care este magia.(12)
Această etapă este asemănătoare din punct de vedere structural cu prima treaptă de iniţiere a lui Allan, unde Maitreyi îi dezvăluie tânărului occidental limita relativă a convingerilor europeanului despre ce ar implica manifestarea dragostei. Iubirea este cunoscută mistic, ca o beatitudine (ananda), conform spiritualităţii indiene. Nepotrivirea de rasă, mentalitate, tradiţii dintre un european şi o asiatică face ca dragostea lor să rămână neîmplinită. Cu toate acestea, iubirea, ca un simbol al unităţii, învinge dincolo de prejudecăţi.
A doua treaptă a lui Dionis este cea onirică. Visul este condiţia transcenderii în universul fanteziei. După ce deschide cartea astrologică, face un semn magic şi se trezeşte în alt veac, în vreamea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan. Ambiguizarea temporală şi spaţială va fi preluată de Eliade şi prefaţată în nuvela La ţigănci. Episodul este o adevărată "poveste" fantastică sub semnul oniricului şi chemată a ilustra teza posibilei atemporalizări şi a dez – mărginirii (tema comună cu Eliade ilustrată în nuvelele: Pe strada Mântuleasa, La ţigănci, Nopţi la Serampore etc.). "El – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac greu… în mâna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate! El nu mai era el. I se părea atât de firesc că s-a trezit în acestă lume. Ştia sigur că venise în câmp ca să citească, că citind adormise."
În aceste momente cheie, visul dă contur unei realităţi fantastice. Raportul dintre cele două "lumii" se răstoarnă, "semnele" se schimbă, realitatea fantastică se subtituie celei realist – originare atrăgând după ea inversarea cronologiei timpului. Trecutul (adică realitatea fantastică) revendică drepturile prezentului (adică ale realităţii-realitate), tratându-l pe acesta ca pe o realitate viitoare prefigurată de vis. "Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis… pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni". Dionis (Dan) însuşi, cu uimită încântare confirmă justeţea indubitabilă a celor spuse de Riven (Ruben), în legătură cu ştiinţa egipteană a "metempsicozei": "… Bine zici cum că sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu se lipseşte decât varga magică de a ne transpune în orice punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru Vodă ş-am fost tras de o mână în vremi ascunse în viitorul sufletului meu".referat Mihai Eminescu
Pentru Allan, etapa următoare este cea a iubirii ca armonie cosmică. Panteismul indian potrivit căruia pomii, ca toate fiinţele, au suflet, pleacă de la principiul analogiei dintre plante, animale şi oameni, transformat în omologic. Chabu, sora mai mică a Maitreyiei îi povesteşte lui Allan cum în fiecare zi dă pomilor turtă şi prăjituri. Gesturile copilei trebuie interpretate simbolic: pomul este, de fapt, o hierofanie. Tânăra vede în imaginea lui semnul sacru. Astfel se explică gesturile şi dragostea sa.
Urmărind traiectoria capricioasă a evoluţiei sentimentul erotic, de la manifestarea echivocă până la dezlănţuirea pătimaşă de care sunt stăpâniţi protagoniştii, putem observa comportamentul lor în care alternează luciditatea şi tulburarea, gesturi tandre, izbucniri neaşteptate, indiscreţii abil camuflate. O dată declanşată dragostea, povestea capătă o fluenţă delirantă. Povestea iubirii celor doi continuă, într-o nouă etapă, cea a logodnei secrete săvârşită în natura exotică a Bengalului, cu solemnitatea şi incantaţia vechilor poeme indice.Ceremonia logodnei este descrisă în imagini artistice condensate mitic şi metaforic, după un ritual specific indian. Evocarea pământului se face pentru că zeiţa mamă reprezintă protecţie şi fertilitate, necesare căsătoriei ce rostuieşte fiinţa, reintegrând-o circuitului chtonian al elementelor primordiale: apa, focul, pământul şi lemnul, într-un complementaritate simbolică a cosmicului, pentru că dacă Maitreyi aparţine pământului, imperativ Allan este dar al cerului (ying şi yang, animus şi anima, unitate a contrariilor, armonie universală). Inelul, reprezentând cei doi şerpi înţelepţi ai casei, închide în el destinul celor doi tineri şi are o funcţie ritualică suplimentară – anularea Karmei negative: "Mă leg pe tine, pământule că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia.Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venire, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui pentru mine. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pâmânt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaia să fie sărutul nostru Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care Cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape."
Ultima treaptă a iniţierii erotice presupune o dublă convertire – a lui Allan în mistica buddhistă, a Maitreyiei în spiritulitatea europenă. Metafizica iubirii se cristalizează într-o formă de senzualitare purificatoare.
Dionis însă, favorizat în egală măsura de predispoziţia accentuată spre visare halucinatorie şi de "cadrul fizic" al momentului (noaptea, cu peisajul ei selenar, de o stranie, înfricoşătoare fantasticitate) îşi continuă experienţa. "Individualizat" într-un asemenea chip, "archaeus"-ul lui Dionis din perspectivă exitenţială, dezvoltă tema complexului identităţii originare, iar din unghi fantastic se sublimează în tema umbrei, expresie a "dublului" eului uman, adică a eului metafizic.
Spre deosebire de ceea ce se petrece în momentul când Dionis alunecă în transa onirică pentru a-şi asuma epoca lui Alexandru cel Bun, de data aceasta actul iniţierii stă sub semnul unui riguros demers conştientizant. Elementul halucinator este înlocuit de efortul instruirii lucide, efort a cărui finalitate constă în cunoaşterea şi împlinirea "formulei". Prin repetarea formulelor magice, formule bazate pe pitagoreica cifră 7 (simbol al genezei universale), gândirea îşi însuşeşte ritmurile şi puterea gândirii demiurgice, întrând în posesiunea cifrului sacru al lumilor. Formula magică e cea care a prezidat creaţiunea şi care susţine şi acum, dincolo de aparentele schimbări temporale şi spaţiale, structura stabilă a universului.(13)referat Mihai Eminescu
Iubirea ca resort al aspiraţiei spre transcendentalismul paradisiac este preţul pactului încheiat de Dionis cu diavolul. Faptul se încadrează perfect în idealitatea romantică sub semnul căreia se structurează, pe una din direcţiile ei dominante, filosofia erosului la Eminescu.
Regăsindu-şi esenţa eternă în propria sa umbră, Dionis îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în corp, deci şi în timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii. Instruit de Ruben (ipostază luciferică), Dan continuă aventura lui Dionis, smulgându-se oricărui timp istoric. Schimbându-şi natura trecătoare, de avatar, cu umbra sa (care e prototipul, "omul veşnic"), luând cu el umbra veşnică a iubitei sale, Maria, pleacă pe lună, abandonând timpul istoric şi recuperând timpul cosmic ("Greierii răguşit cântau ca orologii aruncate în iarbă"). Sătul de peregrinările prin timp, Dan-Dionis se reintegrează astfel (în cuplul sacru, alături de Maria) patriei sale cosmice selenare şi, ajuns în centrul de vis al universului, el populează vidul cosmic cu o arhitectură gigantică, proiecţie a gândirii sale libere. E o gândire straniu înfăptuită de îngeri, în chiar clipa articulării ei, existenţa pe lună vădind, ca lege cosmică, armonia prestabilită. Şi totuşi, gândirea nu pare să fi atins limta ultimă a libertăţii sale. în vis, Dan e obsedat de imaginea templului lui Dumnezeu, spaţiu interzis şi inaccesibil, marcat de ogiul roşu triunghiular şi de semnele roşii ale unui ininteligibil "proverb arab". Înfăţişarea lui Dumnezeu rămâne însă ascunsă, ca o absenţă în inima lumilor; ea poate fi trăită în credinţă (aşa cum face Maria), dar nu poate fi realizată de gândire, aşa cum încearcă zadarnic Dan. Şi, încercând să înfrângă această ultimă limită a gândului, Dan e tentat să se substituie zeului invizibil, repetând în gând, rebeliunea lui Satan (14).
Parţiala identitate cu Divinitatea presupune refacerea armoniei cosmice ca stare ontologică. Pentru că este doar un vis romantic se manifestă doar "realitatea ficţiunii" astfel încăt personajul transgresează spaţii paralele identificabile ulterior în tehnica narativă a prozei lui Eliade.
Dubla ipostază a epilogului indică, pe de o parte, atitudinea romantică a scriitorului care-şi proiectează cuplul erotic într-un Eden chtonian, iar pe de altă parte, anticipă proza modernă interbelică în care finalul deschis implică o varietate de interpretări ca şi în romanul Maitreyi, unde se relativizează planurile narative din perspectiva unui "eu" ce vine permanent cu altă semnificaţie a gestului, a vestimentaţiei, a unui eveniment, asigurând astfel autenticitatea textului.
referat Mihai Eminescu

LUCEAFĂRUL

2008-04-19T02:19:00.000-07:00

Despre felul cum s-a născut marele poem romantic, capodoperă a creaţiei lui Eminescu a lăsat mărturie însuşi poetul. Din mărturia sa reiese că pornind de la o sursă, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creaţie. După ceea ce spune rezultă că principala sursă de inspiraţie a fost un basm popular românesc cules şi punlicat într-un memorial de călătorie, apărut la Berlin în 1861 de către germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grădina de aur. În acelaşi memorial de călătorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva şi din aceasta, dar sursa principală rămîne “Fata din grădina de aur”.
În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasă fată de împarat pe care tatăl ei o închide într-un castel înconjurat de o grădină de aur pentru a nu fi văzută de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteşte un zmeu, dar fata speriată de nemurirea lui îl refuză. Zmeul insistă iar fata îi cere acestuia să fie muritor de rînd ca şi ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator să-l dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuză. Întors pe pămînt zmaeul vede că fata se îndrăgosteşte întretimp de un frumos flăcău, din fecior de împărat care reuşeşte s-o răpească. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fată o stîncă iar pe el îl lasă să moară de durere într-o vale fabuloasă a amintirii.
Eminescu valorifică acest basm în perioada berlineză într-un poem cu titlul Fata în grădina de aur, dar în poemul creat autorul modifică unele lucruri şi mai ales finalul. Răzbunarea zmeului din basm i se pare prea dură, nepotrivită cu superoritatea unei fiinţe nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoară pe fată ci rosteşte cu amărăciune un blestem: "un chin s-aveţi: de-a nu muri odată".
După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii. În noua creaţie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale şi chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoaştem astăzi poemul a apărut în 1883 în Almanahul Societăţii Cultural-literare “România Jună” din Viena. În acelaşi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.
Compoziţia şi structura poemului
Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul. Formula de la început ţine tot de epic. Prezenţa unui narator care povesteşte la persoana a 3-a existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, marele număr de vorbe specifice povestirii precum şi prezenţa dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.
Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirică. Schema epică este doar cadrul iar întîmplările şi personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
Această interferenţă de genuri este caracteristică romantismului şi dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
1) Dragostea dintre fata de împarat şi Luceafăr
2) Idila dintre Cătălin şi Cătălina
3) Călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4) Reîntoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer şi constatarea că fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt
Din punct de vedere structural există două planuri, cel terestru uman şi planul cosmic universal. În primul tablou cele două planuri se întîlnesc prin dragoste.
În tabloul al doilea avem doar planul terestru.
În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.
În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele două planuri.
COMENARIU
Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.
Primul tablou ne prezintă o fantastică poveste de iubire între două fiinţe aparţinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se îndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. În concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune că sensul ei este că pămînteanul aspiră către absolut.În timp ce spiritul aspiră simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseşte descîntecul: "Cobori în jos Luceafăr blînd ..." .
Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă în mare şi preschimbat într-un tînar palid, cu părul de aur şi ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînăt, încununat cu trestii apare în faţa fetei ca un înger, ca un zeu. O invită pe fată în palatele lui de pe fundul oceanului unde toată lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:
"Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă mea e marea".
Zeii sînt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o formă a morţii. De aceea fata de împărat are o senzaţie de frig.
"Căci eu sunt vie, tu eşti mort
Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
Peste cîteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avînd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou în faţa fetei. Acum vine învesmîntat în negru şi purtînd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:
"Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric
Ca două patimi fără săţi"
Înfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tînarul demonic îi făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare decît celelalte. Dar şi de data aceasta fata îi refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
Alegoria este că fata este încapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “în schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o iubeşte.
De aceea e hotărît să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Cel de-al doilea tablou se desfăşoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Cătălin şi Cătălina, idilă care simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de împarat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi încerce norocul şi prinzînd-o într-un ungher îi serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
Se observă în scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la început este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:
“Hai şi-om fugi în lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi.
Partea a treia a poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndrăzneţ Luceafărului îi creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se învălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona în care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitării.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, în momentul cînd vrea să devină muritor este înzestrat cu nume.
În discuţia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunţa la gîndul său de a deveni muritor, trei lucruri: să-l facă cîntăreţ încît să asculte toată lumea de cîntecul lui, conducător de oşti sau înţelept. Demiurgul este dispus să-i dea “pămîntu-n lung şi marea-n larg / Dar moartea nu se poate”.
Luceafărul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.
Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre pămîntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar şi în cel universal cosmic.
Hyperion devenit din nou Luceafăr se întoarce pe cer şi îşi revarsă din nou razele asupra Pămîntului.
În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crînguri sub şiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata îl vede şi îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singurătatea lui constatînd cu amărăciune:
"Ce-ţi pasă ţie chip de lut
Daco-i fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece".

Despre sensurile poemului Luceafărul au vorbit mulţi critici, dar cea mai bună interpretare a poemului o dă însuşi Eminescu. Poetul făcea o însemnare pe marginea unui manuscris arătînd că “în descrierea unui voiaj în Ţările Române germanul K (Kunish) povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Din acest punct de vedere Luceafărul este o alegorie pe temă romantică a locului geniului în lume. Astfel înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele nu sînt decît o suită de personificări, metafore şi simboluri care sugerează idei, concepţii, atitudini ieşite dintr-o meditaţie asupra geniului văzut ca fiinţa nefericită şi solitară opus prin structura omului comun. Această viziune romantică asupra geniului este puternic influenţată de filosofia lui Schopenhauer.

TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE ŞI UNELE
SEMNIFICAŢII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFĂRUL
TBLOUL ÎNTÎI
1) fata de împărat - fata la vîrsta oblicată cînd poate fi tulburat de zburător
2) visul fetei - criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste, rezolvată mitologic prin motivul zburătorului
3) dragostea pentru Luceafăr - aspiraţie spre absolut; dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia strîmtă, limitată de muritor
4) respingerea Luceafărului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte
5) senzaţiile de frig şi de ardere - revelaţii intuitive ale deosebirilor de structură dintre geniu şi omul comun
6) Luceafărul - fiinţa superioară, geniul
7) dragostea pentru fata de împărat - aspiraţia spre concret sau spre o altă formă a materiei universale
8) dragostea dintre fată şi Luceafăr - atracţia contrariilor
9) metamorfozele Luceafărului - capacitatea geniului de a-şi da alt chip, mai concret păstrîndu-şi unitatea contrariilor din care este întrupat, ca şi esenţa superioară
10) hotărîrea de se sacrifica - dorinţa de cunoaştere; obiectul cunoaşterii - fata de împărat - devine şi subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea să renunţe la nemurire

TABLOUL AL DOILEA
1) Cătălin şi Cătălina - exponenţii individual ai aceleiaşi lumi
2) “lecţia” lui Cătălin - forma de magie erotică
3) refuzul iniţial al Cătălinei - reacţie de orientare
4) nostalgia faţă de Luceafăr - ruptura dintre ideal şi real
5) acceptarea lui Cătălin - revelaţia asemănării de structură şi de ideal dintre fiinţele aceleiaşi lumi

TABLOUL AL TREILEA
1) Demiurgul - absolutul
2) Hyperion - forma individualizată a absolutului
3) dorinţa lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru “o oră de iubire” dorinţa de a primi o altă structură, compatibilă cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoaştere
4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectivă de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale
5) consecvenţa în atitudinea lui Hyperion - şi geniul are o limită de cunoaştere

TBLOUL AL PATRULEA
1) idila pămînteană - împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pămîntene
2) seriozitatea pasională a lui Cătălin - bărbatul întîmplător devine bărbatul unic prin iubire
3) “trădarea” fetei - revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stăpînit de timp, n-are experienţa existenţei determinate temporal, prin trădarea fetei, el descoperă ideea de schimbare şi că mişcarea e ireversibilă
4) a treia invocaţie a Luceafărului - dorinţa superstiţioasă a fiinţei pămîntene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei “stele cu noroc”
5) răspunsul final al Luceafărului - constatarea rece, obiectivă a diferenţelor fundamentale între două lumi antimonice; una trăind starea pură a contemplaţiei; cealaltă starea instinctualităţii oarbe în cercul strîmt al norocului, al şansei de a se împlini sau al neşansei

O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se proiectează în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul care caută suprema clipă de fericire fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieşte din prima clipă a dragostei.
Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Cătălinei, muritorul de rînd care aspiră spre absolut. El s-a imaginat şi sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiraţia spre personalitatea universală, cel care rosteşte teribilul nu se poate conştient fiind de incompatibilitatea celor două lumi.
În concluzie putem spune că sub aspiraţia unei poveşti de dragoste Luceafărul este defapt o sinteză a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru că găsim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste şi natură dar avem ecouri şi din poezia de înalta cugetare filosofică din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împărat şi proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradicţiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab şi puternic, muritor şi nemuritor, om şi zeu.
REALIZAREA ARTISTICĂ
Poemul Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie Eminesciană, nu numai din punctul de vedere a conţinutului de idei ci şi în perfecţiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetică şi naturaleţea desăvîrşită fac din poem un exemplu strălucit de realizare artistică a unei creaţii. Dintre principalele trăsături ale stilului poemului:
a) limpezimea clasică - poetul a căutat de fiecare dată cuvîntul care să exprime cel mai bine adevărul într-o formă cît mai simplă. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofă în care o califică pe fata de împărat “o preafrumoasă fată”. Pînă să ajungă la acest superlativ de origine populară, Eminescu a eliminat o serie de epitete şi metafore din botanică, din zoologie sau minerală. Pe parcursul poemului a foosit cît mai puţine epitete pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne
b) a doua trăsătură este exprimarea aforistică. Aceasta este o exprimare care conţine multe maxime şi sentinţe, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimări gnomice le găsim în tabloul al treilea, în discuţia înaltă dintre Hyperion şi Demiurg.
c) puritatea limbajului - se referă la faptul că Eminescu foloseşte cei mai mulţi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latină pe care îi integrează în expresii şi construcţii populare. Acceptă foarte puţine neologisme. Efectul care se obţine este că exprimarea e pură românească naturală pe înţelesul tuturor
d) muzicalitatea - realizată pe două căi prin folosirea subtilă a cuvintelor cu sonoritate deosebită şi prin schema prozoică - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe şi ritm iambic. Foloseşte alternativ rimele masculine şi cele feminine care sugerează o continuă înălţare şi cădere în concordanţă cu ideea de bază a poemului.

SCRISOAREA III

2008-04-19T02:13:00.000-07:00

Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind nişte satire. Tematica acestor scrisori are în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducător de popoare.
Scrisoarea III abordează tema patriotismului şi a geniului conducător de popoare. Geneza este legată de perioada de ziarist la “Timpul”.
Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul colectivităţii române în momentul independenţei de stat din 1877. Eroismul ostaşilor români mişcă în Eminescu adînci simţăminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.
Compoziţia se realizează pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are două părţi:
-în prima parte se celebrează iubirea de patrie şi de neam
- partea a doua este o satiră adusă prezentului decăzut
Ca tehnică Eminescu foloseşte tehnica savantă a proporţiilor. În prima parte poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine ci îl incadrează cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasată în perioada de creştere a imperiului otoman, bătălia de la Rovine a constituit un zid care a oprit expansiunea tucească.
Poemul cuprinde două momente epico-lirice: trcut şi prezent incadrate de un prolog şi un epilog.
Prologul prezintă vertiginoasa creştere a imperiului otoman, ce este explicată simbolic printr-un copac uriaş a cărei umbră untunecă întreaga lume. Eminescu prezintă această legendă, înfăţişînd un sultan. Luna se preschimbă în fecioară şi sultanul simte cum din inima lui creşte un copac al cărei umbră cuprinde întreg pămîntul. Cutremurat, sultanul, se trezeşte şi interpretează visul ca trimis de profet.
Este prezentată o sinteză poetică a cîtorva epoci de creştere realizată sugestiv prin repetiţii şi enumerări ce crează impresia puternică de furtună “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate şi urmează momentul evocării poporului nostru. Prima secvenţă cuprinde 6 versuri şi redă aşezarea celor două oştiri pe cîmpul de la Rovine, urmărind desfăşurarea orgolioasă a turcilor avînd o armată de 100.000 de oşteni şi pe de altă parte cei 30.000 de români. Eminescu abia sugerează prezenţa românilor. Se sugerează disproporţia dintre armate nu numai numerică ci şi sub aspectul tehnicii de război.
Următorul episod este dramatic şi se defineşte prin cuvintele rostite şi din atitudinea lor. Întîlnirea celor doi conducători este redată pe baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un moşneag şi îi descrie îmbrăcămintea. În acest dialog se înfruntă îngîmfarea cotropitorului care n-a cunoscut decît victorii cu demintatea şi înţelepciunea adevăratului conducător care îşi apără “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalităţii şi bunei credinţe, dar dîrz prevenitor şi demn. La şirul victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezintă istoria de apărare a ţării începînd cu acel oaspe pînă la orgolioşii romani. Toţi conducătorii sînt simbolizaţi prin numele lui Darius numit Ispaste. Toţi au cerut în numele stăpînirii “pămînt şi apă” şi printr-un joc de cuvinte, poetul desemnează ironic înfrîngerea acestor cotropitori, se făcură “toţi o apă şi un pămînt”. Există în aceste versuri o sinteză a istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteză a luptelor pentru apărarea ţării şi a fiinţei neamului. Este prezent în dialogul lui Mircea şi gînditorul care face distincţie între războaiele de cucerire şi cele de apărare şi se clarifică ideea de solidaritate a neamului în apărarea teritoriului ţării. De cealaltă parte se defineşte orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodată înfrîngerea se exprimă printr-o cascadă de cuvinte mari.
Bătălia de la Rovine este un tablou plin de dinamism în care se reliefează vitejia, iubirea de patrie dar şi virtuţile ostăşeşti. Cei doi conducători trec în planul al doilea, în prim plan fiind oştile. Printr-o aliterare de imagini vizuale şi auditive dinamice într-un ritm fulgerător poetul evidenţiază tactica de de luptă a românilor; ei ies surprinzînd pe duşmani.
Deschiderea bătăliei o realizează călăreţii a căror desfăşurare constituie o surpriză, loviturile lor venind din toate părţile cuprinzînd oastea turcească. Loviturile lor sînt însoţite de zgomotul scărilor de lemn, ritmul este într-o creştere continuă. Procedeele stilistice subliniază ideea de furtună de cataclism. Totul este într-un clocot uriaş ce se reflectă în peisaje şi imagini: grindină, ploaie, cerul se dezlănţuie pe pămînt centrul acestui cataclism este Mircea. Ţinta acestui cataclism este împăratul peste a cărui armată se întinde umbra morţii.
Partea a doua poate fi considerată un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada publicistică de la “Timpul”, avîndu-şi izvorul în sentimentul de profundă deziluzie în faţa falsului patriotism şi a demagogiei patriotale. În această parte lipseşte introducerea şi începe cu o antiteză “veacuri de aur”.
Despărţindu-se de trecut, Eminescu mai lasă să se audă încă odată acorduri de neuitat adresîndu-se eroilor trecutului ajunşi la modă în prezent. Eminescu sesizează cu sarcasm că marile glorii au devenit un prilej nou pe care o altă persoană folosindu-i pe eroii de altă dată să-şi acopere nuditatea. Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selecţii critice în care Eminescu esenţializează satirizînd în mod conştient imaginea prezentului şi începe cu o serie de întrebări retorice cărora nu li se întrevede nici un răspuns.
Imaginea Bucureştiului este văzut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe stradă şi la uşa cafenelelor politicienii sînt adevăraţi panglicari de demagogie. Portretele negative în care Eminescu exagerează conştient sînt prezentate în mod gradat şi exprimă furia crescîndă. Poetul se opreşte asupra portretului liberarului văzut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de decădere fizice şi morale. Portretul parlamentului este văzut ca o adunătură de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine caricaturală o serie de atribute ale decăderii, este prezentă imaginea tineretului decăzut. Toti aceştia nu vînează decît cîştigul fără muncă, în aceasta lume virtutea este o “nerozie” şi “geniul o nefericire”.
Partea a doua se încheie cu invocarea lui Ţepeş domnitorul justiţial chemat să-i adune pe toţăi şi să-i împartă în smintiţi şi în mişei şi să-i bage în două temniţi şi să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni.

ALEGORIA LUCEAFĂRULUI

2008-04-19T02:12:00.000-07:00

Legendele Luceafărului
Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.
Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din Frumoasa făra corp pentru că soluţia a dat-o în Legendele Luceafărului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în gradina de aur astfel că Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pământeşti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstrează că Eminescu gândea mitic şi nu filosofic prin faptul că zmeul din poveste nu poate să fie un “zburător”, ci că este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pământean de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca şi romanticii germani. Geniul era o fiinţă capabilă să treacă de limitele lumeşti şi să-şi creeze o lume a lor.
Un cercetător al titanismului V. Cerny observă că titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca şi cei antici dar că nu au vrut să ia locul zeilor ci doar să fie oameni cu libertate deplină. Titanii se consideră inspiraţi, ca şi poeţii în antichitate, erau mândrii de suferinţele lor, aveau arătarea răzvrătitului, demonică, infernală, pentru ca ei în lupta contra dumnezeirii erau gata să renunţe la ce oamenii consideră că au cel mai de preţ: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan încă de la prelucrarea motivelor din folclorul românesc facând din Saramis un titan revoltat împotriva divinitaţii şi făcând din zmeul din poveste, simbol al răului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioară omului, va actiona ca titan în mersul societăţii arătându-şi geniul prin năzuinţa spre o frumuseţe superioară.
Dubla înfăţişare a lui Hyperion: înger-demon ne duce la o contradicţie a firii lui care este o parte creatoare şi alta distrugătoare ca şi demonicul lui Goethe.
Drama Luceafărului începe din momentul în care el nu poate renunţa la nemurire datorită iubirii.
Luceafărul nemuritor
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oară teoretizată de critica lui Maiorescu.
Înţelesul alegoric dat de Eminescu legendei Luceafărul este acela al asemănarii soartei zmeului din poveste cu soarta geniului. Astfel este perceput în zilele noastre când încă auzim chemarea Luceafărului nemuritor.

Floare albastră - de Mihai Eminescu

2008-04-19T02:11:00.000-07:00

Publicată în revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, împreună cu Înger şi demon, Floare albastră aparţine poeziilor celor “mai puţin înţelese” şi aceasta “din cauza desăvârşitei lor graţii” (Perpessicius). Aceeaşi predispoziţie romantică resuscită imaginarul poetic, în căutarea infinitului, a unei gingăşii în stare să atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamăgit al tânărului poet nu refuză trăirea vieţii, chiar dacă ştie că viaţa este o iluzie, un vis al morţii eterne, cum va scrie în Împărat şi proletar, publicată un an mai târziu.
Poezie a regretului, a tânjirii după o iubire pierdută şi cu atât mai pregnant exprimată, Floare albastră dezvăluie, prin construcţia-i ingenioasă şi subtilă, dar şi naturală, minunile inefabile ale dragostei inocente, tinereşti într-o natură mirifică, sălbatică, neprihănită. Dragostea, ca trăire extatică, îşi dezvăluie însă omenescul alcătuirii ei, arătându-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. În acest fel înţeleasă, se poate dezlega şi enigma construcţiei poeziei, care se termină cu un vers aparent ilogic, cum a părut multor comentatori (“Totuşi este trist în lume”). Acest “totuşi” presupune o construcţie conjuncţională (cu toate că, deşi), care ar introduce o ipotetică propoziţie (= poezia însăşi) şi conţine împrejurarea ce ar putea împiedica nefericirea existenţei umane. Iubirea, atât de ingenuă şi ademenitoare, propusă de fată ca soluţie a realizării fericirii prin mijloace simple (“Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”), se vădeşte iluzorie. Viaţa este vis, o iluzie a morţii. Dar iluzia aceasta, cât de scurtă ar fi, poate căpăta o vibraţie şi o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merită surprinsă, sugerată măcar acum, când poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafărului, nici la indiferenţa stoică din Glossă.
Poezia aparţine, ca şi Luceafărul, “liricii rolurilor”(T. Vianu), având două planuri ale enunţării, dispuse după o simetrie compoziţională ce ţine seama de o logică a sentimentului, dar şi de logica artistică a reliefării, realizată prin contrast. Din cele paisprezece catrene doar trei — al patrulea şi ultimele două — sunt scrise din perspectiva eului liric şi ele reprezintă un comentariu diferit conturat, în funcţie de evoluţia sentimentului de iubire. În aceste diferenţe de percepere a mesajului iubitei se ţes extraordinare intuiţii de psihologie simbolică. Poetul construieşte cu măiestrie cele patru secvenţe ale poeziei (acelaşi număr ca şi în compoziţia Luceafărului!), pe care le distinge prin lexic, tonalitate, timpuri verbale.
Prima secvenţă, cea a reproşului adresat de fată iubitului cu preocupări înalte, oarecum oculte, reprezintă o pitorească încercare de distragere, dar şi de captare a atenţiei. Atribuind fetei o mentalitate comună, prin rezistenţa manifestată faţă de interesele lui neobişnuite: magie, istorie veche, natură (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), poetul o particularizează prin limbaj, colocvial, afectiv dar şi elevat, metaforic. Nu o ipostază feminină umilă se construieşte, ci imaginea femeii tandre, genuin pragmatice, îngrijorate de zădărnicia preocupărilor iubitului, preocupări ce pot ameninţa dragostea, dar şi fericirea însăşi a bărbatului. Comentariul acestuia denotă aceeaşi ingenuitate (de care se contaminase), prin recunoaşterea echivocă şi în registru lingvistic sentimental a justeţii reproşului.
Secvenţa cea mai amplă este aceea a invitaţiei (“Hai în codru cu verdeaţă”) la dragoste într-un peisaj simbolic, maiestuos şi protector, conţinând deopotrivă elemente masculine şi feminine, adică soliditate, înălţime (stâncă), lumină (ochi, boltă), dar şi mlădiere (trestie) şi abis (prăpastie). Comuniunea erotică se va putea împlini în această natură sugestiv erotizată şi întregitoare a fiinţei androginice, mai vădit exprimată în poezia Dorinţa (1876). Din perspectiva femeii se proiectează un ritual al dragostei, cu momentele şi gesturile-i reprezentative, surprinse într-o desfăşurare gradată, nuanţată. Detaliile au semnificaţie psihologică şi rezonanţe estetice. Nimic nu e pus la întâmplare. Prima şi ultima strofă a înfăţişării dragostei coincid, deosebindu-se în nuanţe. Dragostea începe cu rostirea, de către bărbat, a poveştilor, a minciunilor pe care femeia le ascultă cu încântare, verificând în glumă dragostea partenerului: “Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”. Nu ce spune bărbatul contează, ci muzica sufletului conţinută în rostirea lui. Dacă ea tace, vorbind doar prin gesturi gingaşe, naiv voluptuoase, în ultima strofă, la despărţire, la “al porţii prag”, în întunecime (imagini metaforice), ambii parteneri vor vorbi nepăsându-le de lume. Dragostea înseamnă depăşirea timpului lumesc, istoric. Iar astrul care o tutelează, consfinţindu-i transcenderea, e luna nopţii de vară.
Dar pentru a ajunge aici, iubirea parcurge câteva trepte, implicând gesturi de eterată senzualitate, toate ademenitoare pentru bărbat. Femeia urmează o strategie de ştrengărească voluptate, purcede la o irezistibilă “asediere” a celui aflat în expectativă. Şi aici derularea versurilor respectă imaginarul antitetic specific romantismului. Astfel, unui amănunt vag impudic (“Voi fi roşie ca mărul”) i se găseşte o vicleană explicaţie (“de-a soarelui căldură”), pentru ca, apoi, să i se atenueze sugestia de senzualitate printr-un gest vaporos, de o încurajatoare intimitate serafică (“Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura”). Treapta următoare vibrează de alte intenţii, spuse într-o doară, cu o graţie umoristică, la limita dintre joacă şi voluptate. E multă feminitate aici: “De mi-oi da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie…”. Intimitatea sporeşte o dată cu ivirea lunii, care îi găseşte îmbrăţişaţi. Întoarcerea din locul înalt al dragostei (dragostea la Eminescu înseamnă, în multe poezii, spiritualizare) spre sat “în vale” reprezintă o coborâre din cerul înalt al iubirii; momentul conţine supreme delicii ale intimităţii, favorizate de bolţile de frunze. Sărutările dulci, asemănate “florilor ascunse”, sunt nepreţuite, ameţitoare. Atingerea produce mistice frisoane (“Când pipăi un trup omenesc”, spunea Novalis, “ ating cerul”). Verbul la gerunziu, apucând, slujeşte şi el la crearea impresiei de abandon, de levitaţie pe care dragostea o degajă.
De la verbele viitorului din această parte, autorul introduce, în ultima secvenţă, enunţuri cu verbe la timpuri diferite, stârnind contrarietate. Jocurile perspectivelor temporale, în succesiunea lor, ajută la descifrarea sensurilor, a atitudinilor lirice. La o lectură atentă se percepe o identificare a celor trei forme temporale (perfect compus, imperfect şi prezent), care includ de fapt şi viitorul din secţiunea anterioară. Trecutul e trăit cu intensitate în prezentul conştiinţei, prezent ocupat de melancolia iubirii trecute, care nu putea să aibă, în fapt, altă desfăşurare sau alt destin. Este un regret filozofic, al unui spirit ce ştie să-şi savureze iluziile. Între filozof şi trăitor se creează o prăpastie, chiar dacă neantul (moartea) îşi trimite mesagerii. Tristeţea şi bucuria se împacă în bolţile de frunze ale imaginarului eminescian, smălţuit de lumina lunii, “doamna nopţilor şi-a morţii”.

Mihai Eminescu - cel mai mare poet

2008-04-19T02:03:00.000-07:00

Mihai Eminescu - cel mai mare poet “pe care l-a ivit si-l va ivi , vreodata , poate , pamantul romanesc” - s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani si s-a stins din viata in zorii zilei de 15 iunie 1889 , in Bucuresti , fiind inmormantat la cimitirul Belu . Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti, unde cunoaşte timpuriu frumuseţile naturii, aşa cum va mărturisi mai târziu în poezia Fiind băiet păduri cutreieram:
Fiind băiet, păduri cutreieram,
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor.
Studiile le începe acasă cu un dascăl neamţ. Urmează şcoala primară la Cernăuţi, pe care o termină în 1860. Din cauza disciplinei şcolare fuge de mai multe ori de la şcoală. La Cernăuţi îl cunoaşte pe profesorul Aron Pumnul care îi trezeşte gustul pentru lectură şi îi împrumută cărţi.
Anii copilariei si ai adolescentei sunt anii de formare ai scriitorului Eminescu . Acum cunoaste frumusetile naturii din preasma Ipotestilor unde si-a petrecut cei mai frumosi si mai lipsiti de grija ani ai copilariei .
Mihai era al saptelea din cei unsprezece copii al familiei Eminovici . El fuge de acasa cu zilele , “rascolind padurile si stanile” , spre marea suparare a parintilor , sau intarzie in cate un bordei de taran , ascultand cu incantare povesti , snoave , ghicitori , care l-au urmarit toata viata pe poet si de care isi aduce aminte cu parere de rau cand marturiseste , in poezia “Trecut-au anii” :
“Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri
Si niciodata n-or sa vie iara ,
Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara
Povesti si doine , ghicitori , eresuri ,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninara ”
Neastamparat din fire , Mihai disparea repede de-acasa infundandu-se prin codrii din imprejurimile Ipotestilor , innoptand pe unde putea . De aceea padurea este evocata in multe poezii ca un loc fermecator si avand puteri miraculoase : “Fiind baiet , paduri cutreieram , Dorinta , Povestea codrului , O ramai ” si altele .
Poezia cadrului natural se impleteste cu evocarea varstei minunate a copilariei , dar si cu tema timpului . Acestora li se vor adauga altele cum ar fi natura si dragostea , istoria , cosmicul .
Mihai Eminescu a creat o opera de proportii monumentale , in versuri si proza , publicata partial in timpul scurtei sale vieti . Cea dintai editie ingrijita de Titu Maiorescu si intitulata “Poesi” , a aparut la 21 decembrie 1883 si cuprinde antumele , adica cele peste nouazeci de poezii publicate in timpul vietii autorului . Ulterior s-au publicat si postumele , adica lucrarile date publicitatii dupa moartea autorului , care cuprind peste 200 de poezii .
Lirica sa , de o tulburatoare muzicalitate si armonie , impleteste , in spirit folcloric , chemarea iubirii ci cea a naturii in poezii ca “Dorinta , Sara pe deal , Calin file , din poveste , Povestea teiului , Povestea codrului , Melancolie , Revedere , De cate ori , iubito , Pe langa plopii fara sot , Sonete ” si altele .
Spirit romantic , vizionar , Eminescu a cultivat deopotriva lirica meditativ pesimista in : “Luceafarul , Glossa , Rugaciunea unui dac” sau cea a timpului scurs ireversibil pentru om : “Trecut-au anii , Floare albastra , Revedere , Departe sunt de tine , Se bate miezul noptii , Ce te legeni” si altele .
Pentru marele poet Eminescu natura este nu numai un refugiu , ci si o stare sufleteasca , o prelungire , o proiectie a trairilor sale interioare .
“Eminescu este marele subiect al literaturii româneşti . Opera lui poate fi comparată cu o cetate puternică a cărei cuceriri cere pregătiri numeroase “ spunea Tudor Vianu cu peste 70 de ani în urmă , iar acum“S-ar cunveni , poate , să ne gândim că anul acesta nu se împlineşte un secol de când a murit , ci că începe al doilea secol al nemuririi lui . “
. Eminescu este viu în conştiinţa poporului nostru , este studiat , interpretat , omagiat , învăţat cu plăcere sau defăimat şi toate acestea la un loc dovedesc rolul pe care-l joacă Eminescu în cultura şi în conştiinţa românilor . Pe Eminescu nimeni nu-l poate uita , nu-l poate tăgădui : “ Oricât de tare ar fi cântat cocoşii a treia oară , pe el nimeni nu l-a tăgăduit . “ ( G. Bogaza ) . Atâta timp cât pe aceste pământuri vor trăi români iubitori de codru , de mare , de tei , de plopi , iubitori de dreptate şi adevăr , doritori de bine pentru ţară Eminescu ne va fi simbol şi ideal .
Îi citim poezia şi vedem tot ce are mai frumos ţara noastră , auzim glasul izvoarelor şi al turmelor , foşnetul frunzelor , privim cu dragoste iubita si invăţăm să-i spunem şoapte de dor şi atunci când cuvintele nu ne ajung îi şoptim versuri din Eminescu pentru că le simţim rupte din sufletul nostru .
Ne aducem aminte de strămoşi , învăţăm să-i cinstim şi să întelegem că “ patria “ nu e un cuvânt deşert . Privind în jur la România sfârşitului de mileniu ne dăm seama cât de contemporan este Eminescu . Geniul neînţeles şi neapreciat trăieşte şi astăzi în sărăcie , proletarul se zbate pentru bucata de pâine , mersul înainte este şovăielnic , valorile pleacă să-şi împlinească destinul în alte părţi .
S-au scris mii de pagini despre Eminescu . Nume de referinţă în critica literară i-au dedicat volume . I-au publicat studii despre teatru , despre proză , despre publicistică , despre viaţă , despre poezie . I-au publicat volume cu poeziile care i-au fost închinate atât când era în viaţă , cât şi după ce a trecut în nefiinţă . Ce ar mai putea adăuga un tânăr care-l cunoaşte pe Eminescu mai mult cu sufletul , la acest lung şir de pagini ce i-au fost dedicate ? E greu de spus în cuvinte , dar e sigur că-l simte pe Eminescu aproape , alături de el , lupându-se cu neajunsurile vieţii , luptând pentru dreptate , pentru viitorul ţării şi tânărul este convins de ne-murirea poetului şi de contemporaneitatea operei sale .

National si universal in opera lui Eminescu

2008-04-19T02:02:00.000-07:00

Eminescu a adus prin opera sa o limba noua si mereu proaspata. Extraordinar este faptul ca el nu a trebuit sa se lupte pentru a stapani graiul romanesc, caci acesta i-a fost mereu la indemana, ajutandu-l chiar in realizarea de imagini artistice deosebite. Secretul intregului sau farmec consta in substratul autohton al culturii eminesciene.
Poetul se defineste singur: “Aspru, rece, suna cantul cel etern neispravit” - lasand astfel loc pentru alte contributii atat de necesare spiritualitatii noastre nationale, in sincronizarea cu universalitatea.
Toate generatiile se vor afla sub influenta creatiei eminesciene in tot ceea ce are ea mai bun, mai frumos, ridicandu-se spre acel intelectualism rafinat al “Mioritei”, al doinelor sau basmelor populare.
Universul motivelor eminesciene este alcatuit din: timp si spatiu national, padure, mare, doina, vis, melancolie.
Legatura operei eminesciene cu devenirea noastra istorica nu poate fi contestata, Eminescu fiind “modelul absolut spre care tind fara exceptie reprezentantii literaturii romanesti.”
Articolele publicate in paginile “Timpului” nu numai ca au atras atentia contemporanilor, provocand mare valva, dar impresioneaza si astazi prin vibratia lor patriotica, prin admiratia fata de berbatia si spiritul de jertfa al ostasilor romani in Razboiul pentru independenta nationala din 1877, ca si prin luciditatea cu care poetul judeca realitatile din actualitatea social-politica a acelor ani. Pilduitoare raman, astfel, cuvintele cu care Mircea il intampina pe Baiazid (“Scrisoarea a III-a”) ca o neindoielnica si directa manifestare poetica a atitudinii si sentimentelor lui Eminescu.
In valorificarea creatoare a folclorului national, Eminescu se ridica, din nou, pe cele mai inalte trepte de vraja, purtat de o efervescenta lirica fara asemanare, incepand cu “Fat-Frumos din lacrima” si ajungand la “Revdere” si mai apoi la neasemuita poveste de dragoste din “Calin (file din poveste)” si “Luceafarul”.
Incursiunile filozofice ale lui Eminescu sustin coordonatele complexitatii poeziei sale. Abordand atatea probleme fundamentale ce tin de viata si moarte, natura si iubire, geneza si sfarsitul lumii, sau civilizatii, poetul subliniaza zbaterile si nefericirile omului de geniu, intr-o societate total straina de el.
Pornind de la stilul conventional pe care il cultivau poetii vremii, trecand printr-o faza de romantism tumultuos, al afirmarii, efortul artistic l-a condus pe Eminescu, pe masura maturizarii catre o concentrare din ce in ce mai densa a mijloacelor de expresie, din care dispar regionalismele, diminutivele, epitetele ornante, facand loc stilului clasic de cea mai pura esenta. Sintagmele nascocite de poet: “dulce minune”, “somnul lin”, “farmec dureros”, “dureros de dulce”, “limba ca un fagure de miere”, “suna cu jale”, etc. asigura poeziei lui un farmec deosebit.
Datele pe care ni le ofera opera lui Eminescu demonstreaza cu prisosinta familiarizarea lui cu intreaga lume a ideilor si sistemelor filozofice si cu lirismul tuturor timpurilor.
Poetul a consacrat o mare parte din timpul studiilor sale in strainatate pentru asimilarea cugetarilor si motivelor poetice ale celebrilor antici greci si latini: Platon, Aristotel, Homer, Plutarh, Ovidiu, Horatiu, Catul, pentru ca apoi (dincolo de textele budiste) sa includa, pe rand, evul mediu, Renasterea, clasicismul, romantismul, naturalismul si materialismul filozofic al veacului trecut.
Discursul sau liric inregistreaza, astfel, ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer, Dante, Shakespeare, Schiller, Novalis, Lamartine sau Victor Hugo - toate influentele din planul literaturii europene, indiene (prin Rig-Veda) si universale fiind asimilate in complexitatea viziunii sale.
Insa Eminescu modeleaza toate aceste filozofii, adaptandu-le firii si conceptelor personale. Imaginea sa despre geniu (prin deosebita sa capacitate de a armoniza ratiunea cu fantezia) se diferentiaza fundamental de conceptia lui Schopenhauer despre acelasi geniu. Omul de exceptie la Eminescu nu mai este un damnat, un tip misterios sau tenebros; poetul roman il vede mai uman, ii daruieste lumina stralucitoare si aspiratii omenesti superioare, desi isi pastreaza natura iesita din comun.
Poetul este cunoscut in intreaga lume gratie traducerilor si studiilor care apar, starnind interesul cititorilor.

Pe langa plopii fără sot

2008-04-16T01:57:00.002-07:00

Pe langa plopii fără sot

Pe langa plopii fără sot
Adesea am trecut;
Mă cunosteau vecinii toti-
Tu nu mai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea
Privii atât de des;
O lume toata-ntelegea-
Tu nu mai inteles.

De cate ori am asteptat
O soapta de raspuns!
O zi din viata să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O ora să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si să mor.

Dandu-mi din ochiul tau senin
O raza dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait în veci de veci
Si randuri de vieti,
Cu ale tale brate reci
Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zane ce strabat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani
Părintii din părinti.

Azi nici macar îmi pare rău
Ca trec cu mult mai rar,
Ca cu tristeta capul tau
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umbra si la port,
Si te privesc nepasator
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Mihai Eminescu

O ramii

2008-04-16T01:57:00.001-07:00

O ramii

"O ramii, ramii la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu se l-ascult;

In al umbrei intuneric
Te asaman unui print,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,
Prin miscarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taina
Mersul cirdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec,
Cum ingini cu glas domol,
In a apei stralucire
Intinzind piciorul gol.

Si privind în luna plina
La vapaia de pe lacuri,
Anii tai se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri".

Astfel zise lin padurea,
Bolti asupra-mi clatinind;
Suieram l-a ei chemare
S-am iesit în cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce
A-ntelege n-o mai pot...
Unde esti, copilarie,
Cu padurea ta cu tot?

Mihai Eminescu

Iubind in taina

2008-04-16T01:55:00.002-07:00

Iubind in taina

Iubind în taina am pastrat tacere,
Gindind ca astfel o să-ti placa tie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigatoare visuri de placere.

Dar nu mai pot. A dorului tarie
Cuvinte da duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvapaiere
A celui suflet ce pe al meu stie.
Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete
Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi si blonde plete?

Cu o suflare racoresti suspinu-mi,
C-unzimbet faci gindirea să se-mbete.
Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.

Mihai Eminescu

Înger de pază

2008-04-16T01:55:00.001-07:00

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina,
Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare
Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare
Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,
El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?
Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,
Căci tu - tu esti el.

Mihai Eminescu

Floare albastră

2008-04-16T01:54:00.002-07:00

Floare albastră

- "Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"

Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

............................

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !...
Totusi este trist în lume !

Mihai Eminescu

Departe sunt de tine

2008-04-16T01:53:00.000-07:00

Departe sunt de tine si singur lângă foc,
Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait,
Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redesteptind în fata-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vintul loveste în feresti,
Se-toarce-n gindu-mi firul duioaselor povesti,
S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subtiri si reci;
Cu bratele-amindoua de gitul meu te-anini
Si parca-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu te string la piept averea-mi de-amor si frumuseti,
In sarutari unim noi sarmanele vieti...
O! glasul amintirii ramiie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut,
Să uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smuls...
Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!
Mihai Eminescu

Venere si Madonă

2008-04-16T01:51:00.000-07:00

Venere si Madonă

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă a o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,
Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Si-a creat pe pânză goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie,
Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!

Plângi, copilă? -- C-o privire umedă si rugătoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.

Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Mihai Eminescu

Dorinta

2008-04-16T01:50:00.000-07:00

Dorinta

Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si în bratele-mi intinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par infiorate
Or să-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or să cada rinduri-rinduri.

Mihai Eminescu

Ce e amorul?

2008-04-16T01:37:00.001-07:00

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.

De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.

Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.

Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viata ta
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.

Mihai Eminescu

Biografie - Mihai Eminescu

2008-04-16T01:32:00.000-07:00

Mihai Eminescu

-biografie-

1850 -*15 ianuarie*- Se naste in Botoşani Mihail, al saptelea copil al lui Gheorghe Eminovici
1858- Mihai Eminescu se inscrie in clasa a treia primara la „National Hauptschule” din Cernauti
1859-1860-Termina clasa a IV-a primara, clasificat al 5-lea dintre 82 elevi.
1861-1862- Urmeaza clasa a II-a de gimnaziu pe care o repeta in 1862-1863, intreruptand-o in aprilie 1863.
1864-I se refuza o cerere de bursa la gimnaziu la 21 martie.
1865- *15 martie*- Demisioneaza de la postul de copist pe care il ocupa la teatrala „Fanny Tardini-Vladicescu”- toamna revenind la Cernauti si instalandu-se in casa lui Aron Pumnul ca ingrijitor al Bibliotecii acestuia.
1866-*12 ianuarie*- Debuteaza cu poezia „La mormantul lui Aron Pumnul”. La 25 februarie publica in „Familia din Pesta”, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu, poezia „De-as avea”.
1867- Actor si sufleor in trupa lui Iorgu Caragiale din Bucuresti.
1868- Din mai pana in toamna colinda cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania si Banat. Incepe sa lucreze la romanul „Geniu pustiu”. Din toamna, sufleor la Teatrul National.
1869-Retinut de tatal sau la Botosani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se inscrie ca student la filosofie, devenind si membru al societatii studentesti „Romania’. La Bucuresti il cunoscuse pe I.L. Caragiale si tot aici il cunoaste pe Ioan Slavici.
1870- Debut publicistic la „Albina” si articole de politica nationala la Federatiunea din Pesta. La 15 aprilie publica prima poezie, „Venere si Madona”, in Convorbiri literare. In noiembrie ii apare in aceeasi revista „Fat frumos din lacrima”.
1871- urmeaza in continuare la Viena, ca student auditor, cursuri de filosofie, drept, economie politica si filologie romanica. In august e la Ipotesti, apoi la Cernauti si la Putna , la serbari, cu Slavici, Pamfil Dan si altii.
1872-anul probabil al intalnirii lui cu Veronica Micle.La 7 septembrie Eminescu citeste in sedinta „Junimii” doua poezii : „Inger si demon” , „Floare albastra” fiind tiparite la 1 aprilie in „Convorbiri literare”
1873-„Sarmanul Dionis” se tipareste la 1 ianuarie 1873
1874- Prelucreaza folclorul : incepe prin\mele versiuni la Calin si Luceafarul
1875- Cunoscand acum pe Ion Creanga, scriu amandoi cate un basm cu erou central asemanator, al lui Eminescu numit Calin (extras din cal), al lui Creanga Fat frumos fiul iepei. Amandoua in proza, basmele raman nepublicate.
1876-La inceputul verii, guvernul liberal destitue pe Eminescu din postul de revizor scolar. Este primit redactor al parii neoficiale si corector la Curierul de Iasi unde publica nuvela La aniversare si Cezara.
1879- La 6 august ii scrie Veronicai mangaind-o pentru moartea sotului ei. Veronica il viziteaza la Bucuresti.
1881- Publica cele patru Scrisori in „Convorbiri literare”
1882-Citeste si corecteaza impreuna cu Maiorescu, „Luceafarul” ,pe care il prezinta la Junimea in varianta finala
1883- Are primul soc nervos. Intre 28 iunie si 15 august este internat in sanatoriul doctorului Sutu. La 20 octombrie, Chibici Ravneanu il conduce la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena. Spre sfarsitul anului, Maiorescu publica la Socec prima editie de poezii din Eminescu.

· 1884- Vizitat de Maiorescu la Ober-Dobling. Temporar insanatosit, revine in tara insotit de Chibici.

1885- Petrece vara la Liman, langa Odesa.Toamna i se incredinteaza postul de subbibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iasi.Apare a doua editie a volumului Poezii se publica „Sara pe deal” in convorbiri literare
1886- In noiembrie este din nou internat la Ospiciul de la Manastirea Neamt.
1887- Paraseste ospiciul si se duce la Botosani, la sora sa Harieta.
1888- Veronica Micle il viziteaza la Botosani si il ia cu ea la Bucuresti. La Socec apare editia a treia a volumului de Poezii.
1889- La 3 februarie, este internat din nou in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor. Moare la 15 iunie , ora 3 dimineata, in urma unei sincope si este inmormantat sambata , 17 iunie la Cimitirul Belu din Bucuresti .

Somnoroase păsărele

2008-03-19T02:49:00.001-07:00

Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!

La mormântul lui Aron Pumnul

2008-03-19T02:49:00.000-07:00

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...

Sara pe deal - referat

2008-03-19T02:40:00.001-07:00

Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finizată în 1872 şi incorporată în postuma Eco, forma ultimă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează - referate Mihai Eminescu încinţa experienţei - poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent vu valoarea vieţii înseşi: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?", idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: "Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire" sau din Pe lângă plopii fără soţ: "O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O oră şi să mor".
Compoziţional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul erotic şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de consoană dintre cele două realităţi, prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o sigurozitate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă, contribuie în mod paradoxal, la accentuarea crescândă a tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice: "buciumul sună cu jale", "apele plâng", "fluierele murmură-n stână" ; familiare "scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna", "toaca răsună mai tare", sau difuze: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii referate Mihai Eminescu.
Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată. În această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, sugerînd paralelismul psihic (om natură) realizat poetic printr-o subtilă trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine". Tot aşa epitetele din versul: "luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: "Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară", iar metafora "stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină". Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă afectivă, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para", are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: "Lângă salcâm stă vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! // Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm".
Este scrisă un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.referate Mihai Eminescu
Întrebarea finală: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată", a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltăproblematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.
Poezia este scrisă în metru clasic, cu versuri de 12 silabe constând dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili şi un troheu [ \ – – \ | \ – – | \ – – | \ – ] precum şi o cezură care separă coriambul de restul versului şi-l individualizează.

Sarmanul Dionis

2008-03-19T02:40:00.000-07:00

Prin continutul grav, avand in prim-plan dorinta de cunoastere a spatiului si timpului, precum si meditatii asupra relatiei dintre subiectiv si obiectiv, nuvela eminesciana deschide noi perspective dezvoltarii prozei fantastice cu profunde implicatii filozofice.
Subiectul, structura, tematica si tehnicile artistice utilizate indreptatesc incadrarea nuvelei intre operele romantice.
Simbolismul nuvelei deriva din chiar statutul personajului titular, Dionis fiind eroul construit anume pentru a da viata ideilor poetului legate de problema referate Mihai Eminescucunoasterii in absolut. Eminescu incearca o prezentare neutra a eroului, intr-un efort de voita detasare de acesta, pozitia sa ar fi deci cea a autorului omniscient.
Trasaturile fizice si morale il definesc pe Dionis ca personaj tipic romantic: el este orfan, sarac, fara speranta, manifesta o nesecata drinta de cunoastere si este “iubitor de singuratate”. Locuinta personajului este descrisa cu lux de amanunte: interiorul saracacios este completat de masa plina de hartii, ziare, brosuri, carti vechi, toate intr-o dezordine absoluta; singurul obiect pretios este tabloul tatalui. Cadrul in care protagonistul isi petrece o mare parte din timp este propice visarii, si lui i se mai adauga: luna, cartea si cantecul clavirului. Apeland la cartea misterioasa primita de la batranul anticar Riven, Dionis se lanseaza intr-o calatorie spre trecut metamorfozandu-se in (sau revenind la) ipostaza de Dan, tanar calugar din timpul lui Alexandru cel Bun, discipol al maestrului Ruben. Acesta din urma reprezinta proiectia onirica a anticarului si apare cult, enigmatic, posesor al unei biblioteci enorme si alchimist. El il initiaza pe tanar in tainele metempsihozei si-i daruieste cartea cu ajutorul careia va depasi granitele existentei individuale, ale spatiului si timpului.referate Mihai Eminescu
Dupa plecarea de la Ruben, Dan trece pe la casa spatarului Tudor Mesteacan, pe a carui fiica (Maria) o iubea, dar nu inainte de a se desparti de propria sa umbra. Astfel, Dan devine etern iar umbra sa om. Procesul dedublarii dezvolta multiple semnificatii poetico-filozofice, dintre care subliniem ideea existentei unei componente eterne a fiintei umane, capabila sa traiasca dincolo de contingent, de fiinta pe care o urmeaza cu credinta. De asemenea umbra se opune, prin sfaturile sale, intentiilor malefice ale lui Ruben; tot ea il invata pe Dan sa-si i-a in calatorie iubita. Se poate considera ca iubirea este o treapta in cunoasterea absoluta, implinrea ei fiind necesara pentru continuarea acestui proces. Desprinderea de umbra reprezinta renuntarea la conditia duala de muritor (materie si spirit), eroul dobandind astfel unicitatea, trasatura specifica universului, infinitului. Dar, spre atingerea perfectiunii, Dan trebuie sa-si adauge unicului sau fiinta iubita, desprinsa si ea de contingent. Maria devine astfel simbolul iubirii absolute spre care tinde eroul si ii ofera acestuia o alta posibilitate de patrundere a marilor taine ale universului.
Cuplul devenit etern ajunge pe luna, prilej pentru autor de a oferi exceptionale viziuni ale calatoriei, dar si ale spatiului selenar. Atingand o treapta inalta a cunoasterii, Maria nu manifesta tendinta de a o depasi chiar si pe aceasta, pentru ca, in timp ce Dan tinde in mod permanent spre absolut, ea este supusa limitei, chiar daca aceasta se dovedeste a fi una superioara. Fericirea eroilor atinge cote maxime, dar Dan este intrigat de triunghiul in care se afla ochiul de foc si proverbul scris intr-o araba straveche. Indrazneste chiar sa se considere Dumnezeu si este condamnat (impreuna cu Maria) la o cadere vertiginoasa, la o afundare in nemarginire.referate Mihai Eminescu
Revenit la timpul “obiectiv” al nuvelei, Dionis, bolnav, constata cu surprindere ca Maria, fata din casa alaturata, il iubeste la randul ei. Intrat in posesia unei importante mosteniri, eroul se poate casatori cu iubita sa (implinire in plan erotic).
Nuvela s-ar fi putut termina aici dar Eminescu simte nevoia unui postscriptum explicativ prin care incearca sa strecoare din nou indoiala asupra limitelor dintre realitate si vis: “Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea […] Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti, cari vrand a reprezenta o armata mare trec pe scena, inconjura fundalul si reapar iarasi ?”
Iata deci, cum dupa motivul “viata e vis”, si dupa acela al umbrei apare acum si motivul lumii ca teatru, imprejurare care fixeaza inca o data influentele culturii uiversale ce razbat in opera eminesciana.
Dionis este omul superior, dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoastere absoluta, dar devenit constient ca aceasta este de neatins. Boala din ultima parte a nuvelei, deposedarea de tablou si carte sunt semnificative ca incercari ocult dirijate de a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei anterioare, generate de reactia la gestul sau luciferic de a-si depasi ultima limita, de a se substitui creatorului insusi. Singura solutie de a-si depasi conditia consta in dragostea Mariei, desi eroul este constient ca nu aceasta este suprema fericire, ci doar o treapta spre ea.referate Mihai Eminescu
Pe drumul deschis de Eminescu cu nuvela sa, il vor urma M. Eliade, V. Voiculescu, Gala Galaction.

Folclorul, izvor de inspiraţie: REVEDERE

2008-03-19T02:24:00.000-07:00

În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a găsit un material folcloric, cules de poet nou copiat după alţii, cuprinzînd, basme, proverbe, cîntece epice şi, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intenţia lui n-a fost să publice o culegere populară, cum făcuse Alecsandri, ci să cunoască prin intermediul creaţiei folclorice credinţele, obiceiurile şi limba poporului, precum şi întregul sistem al mijloacelor de realizare artistică elaborat prin veacuri şi păstrat prin tradiţii orală. În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în mod hotărîtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional.
Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populară era capacitatea ei de a găsi expresia cea mai potrivită, mai simplă şi mai naturală a numi gîndul sau a numi sentiment. Influenţa populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a asamblat în compuneri noi, purtînd pecetea inimitabilă stilului său. Unele sînt prelucrări folclorice adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din Scirsoarea III etc.), astfel sînt profund originale, sursa populară cunoscînd transformări esenţiale (Călin - file din poveste, Luceafărul). În toată însă întîlnim acea îmbinare inconfundabilă între glasul poetului şi glasul poeziei populare, prin care Eminescu şi-a dobîndit timbrul specific. În această privinţă G. Călinescu făcea următoarea observaţie: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.
Revedere este prima creaţie în metru popular - trohaic a lui Eminescu, publicată în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879, dar scirsă cu cîţiva ani mai înainte. Prin ea se poate urmări ceea ce a dat folclorul lui Eminescu şi ceea ce a dat el folclorului. Modelul depărtat este al lui lui Alecsandri din Doine, dar Eminescu adînceşte intenţiile înaintaşului său căruia îi este superior prin forţa poetică, viziune filozofică şi tehnică de versificaţie.
Poezia are o alcătuire dialogată în construcţia ei delimitîndu-se două planuri distincte: al omului şi al codrului. Planurile sînt aşezate într-o dublă opoziţie, opoziţia marcată de cele două întrebări şi de cele două răspunsuri care-i transformă pe interlocutori în simboluri ale unor realităţi diferite: omul - condiţia trecătoare, codrul - eternitate.
Planul poetului (al omului), mai concis, e predominant interogativ. Formele de adresare („codrule”, „drăguţule”, „Ce mai faci ?”) precum şi prezenţa exclamaţiilor revelatoare („multă vreme au trecut”; „tu din tînăr precum eşti / tot mereu întinereşti”) conturează dominantele sufleteşti ale interlucutorului uman. Acesta este familiar, bucuros de revedere, dar surprins de contrastul dintre propria lui înfăţişare şi fizonomia parcă neschimbată a naturii.
Planul personificat al codrului, mai extins, e predominant afirmativ, fiind alcătuit dintr-o succesiune de constatări despre ceea ce rămîne ca permanentă în mişcarea naturii: rotaţia anotimpurilor: „Iar, eu fac ce fac de mult / Iarna viscolul ascult / Crengile-îmi rupîndu-le / Apele astupîndu-le / Troienind cărările / Şi gonind cîntările / Şi mai fac ce fac de mult / Vara doina mi-o ascult” şi statornicia stelelor: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămînem / Marea cu rîurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Pornind de la metafora codrului etern, a temporal, Eminescu prezintă în poezie codrul ca simbol al veşniciei regenerării a materiei, al permanenţei în antiteză cu omul trecător, fiinţă perisabilă: „Numai omu-i schimbător / Pe pămînt rătăcitor”. Revedere este aşadar o elegie pe tema efemerităţii omului, un cîntec melancolic despre fragilitatea condiţiei umane în faţa timpului. Punctul de plecare este doina populară, dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic cutremurat de spectacolul universului veşnic, ce-l face să se simte mărunt şi trecător. Poezia capătă astfel un substrat filozofic, care nu mai e de origine folclorică.
De origine populară sînt: motivul codrului ca fiinţă mitică; dialogul cu natura, originalitatea şi familiaritatea stilului trohaic, măsura 7 - 8 silabe şi rimele perechi, precum şi armonia generală a poeziei.
De origine cultă sînt: rafinamentul expresiv, accentuarea ideii de perenitate a codrulului, amplificarea cosmică a opoziţiei om - natură ; viziunea romantică asupra condiţiei, sentimentul elegiac.
Realizînd o fuziune perfectă între sursele populare ale lirismului şi cîteva din temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei europene, caracteristică de bază a întregii sale creaţii, Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase poezii în metru popular.

GLOSA

2008-03-19T02:18:00.000-07:00

a glosa = a explica un cuvant, sau un pasaj obscur dintr-un text;

“Glosa”
• este o poezie de idei, o creatie filosofica, rodul unei munci inelungate
• este o poezie cu forma fixa, greu accesibila
• fiecare strofa se va incheia cu un vers ca o concluzie
Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.

S1:
- strofa tema a poeziei cuprinde cugetari si aforisme
- versurile se grupeaza doua cate doua in patru distihuri
- primele versuri “Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine”sunt o meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca “binele” de “rau”.
- totul e pus sub semnul zadarniciei “Ce e val, ca valul trece”
- ”Nu spera si nu ai teama” geniul trebiuie sa renunte la sentimentele omenesti ale “sperantei “ si “temerii” si sa se distanteze fata de lumea inconjuratoare ,asemenea “Luceafarului”: “De te-ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece”, ”rece” avand sensul de nepasator, indiferent
- ”cuvintele “vreme” si “toate” sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa o aprofundeze.

S2:
- incepe cu o imagine a cunoasterii empirice, prin simturi: “Multe trec pe dinainte,/ In auz ne suna multe...”.Verbul “trec” sugereaza efemeritatea a tot ce ne inconjoara.
- empirismul este ilustrat de cuvintele “suna” si “asculte” (“Si ar sta sa le asculte ?...”). Interogatia retorica este refuzul unei astfel de cercetari empirice a intregului, care se incearca prin repetarea pronumelui “multe”.
- Lumea ce ne inconjoara fiind efemera, trecatoare, iar cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre autocunoastere “Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, “.

S3:
-”Recea cumpan-a gandirii“ metafora saraca, ampla, sugereaza ratiunea, care refuza iluzia fericirii “masca fericirii ” si subliniaza desertaciunea ei.
- ”Ce din moartea ei se naste/ Si o clipa tine poate ;” temporalitatea este redusa la “clipa”, accentuand si mai mult faptul ca fericirea este trecatoare.
-”Toate-s vechi si noua toate“; statornicul se manifesta in efemer luand mereu alte masti.
S4:
-”Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui” Eminescu introduce motivul lumii ca teatru, larg raspandita in filosofia antica hindusa. Fiind un “teatru” lumea si viata nu trebuie sa ne amageasca
- ”Tu in petreci in tine” omul de geniu se distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrasteaza cu plansul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva shopenhaueriana pesimista.
- privind acest “teatru”, omul superior va putea sa disocieze “binele” de “rau”, ca un adevarat critic al actorilor.

S5:
- ” Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete,/.../ In prezent le-avem pe toate,” sugereaza faptul ca trecutul, prezentul si viitorul sunt doar o conventie. De fapt, noi traim intr-un prezent etern, care inglobeaza totul (idee preluata de Shopenhauer de la Sfantul Augustin ).
- prezentul este singura forma concreta a existentei.

S6:
- “Caci acelorasi mijloace/ Se supun cate exista” esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.

S7, S8, S9:
- Eminescu apeleaza la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rand devenind si mai clara.
- ”misei” si “natarai” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediat; omul de geniu nu trebuie “sa li se prinda lor tovaras”.
- ultimul vers “Ce e val, ca valul trece” impune in strofa urmatoare existenta unor imagini acvatice “cantec de sirena”, “lucii mreje”, “varteje” sugerand faptul ca lumea este la fel de schimbatoare ca si marea.
- versurile “Tu pe-alaturi te strecoara,/ Nu baga nici chiar de seama.../ ”, “De te-ating, sa feri in laturi/ De hulesc, sa taci din gura.../ “, “Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu ramai la toate rece.”refuzul total de a se reintegra in lumea inconjuratoare.

S10:
- reia versurile din prima strofa, insa in ordine inversa, constituind axiome. - “Glosa” seamana cu o demonstratie matematica.

Calin (file din poveste)

2008-03-19T02:10:00.000-07:00

I) Asa cum sugereaza textul titlul Calin (file din poveste) este un basm in versuri; al optulea capitol prezinta o poveste de iubire intre un zburator si o fata de imparat. Zburatorul este un spirit care fura inimile fetelor. Acesta apare in iatacul fetei de imparat apoi dispare.
Dupa sapte ani, ei se reintalnesc, fata fusese izgonita de imparat si aceasta sa refugiat intr-o padure. In cele din urma casatoria dintre cei doi tineri este posibila prin umanizarea zburatorului, acum un om pe nume Calin.
Partea a VIII-a este alcatuita din trei secvente:
• Cadrul natural
• Nunta celor doi tineri
• Nunta fluturelui si-a viorelei
Cadrul natural este alcatuit din elemente specifice creatiei eminesciene:
• codrii
• padurea
• izvoarele
• iarba
• elemente terestre
• luna - element cosmic
Descrierea se face din exterior spre interior. Prin verbul “treci” la persoana III-a sg., poetul invita cititorul sa participe la nunta tinerilor fericiti intr-un cadru natural de vis. Spatiul nocturn natural este surprins prin imagini vizuale care sugereaza ceva ireal, un spatiu de basm.
Imaginea plina de mister este sugerata prin epitetele, metaforice (“codrii de arama”) ce sugereaza stralucirea naturii un spatiu plin de vraja. Si iarba straluceste in intunericul noptii.
Tabloul este plin de gratie, cromatica este deschisa, luminoasa, epitetul albastre, verb la gerunziu licurind, epitetul sclipitoare sugereaza o lumina aparte, o atmosfera plina de vraja datorata razelor lunii. Din aceasta pricina umbrele intunecoase alterneaza cu lumini diafale creand un adevarat EDEN.
Imaginile vizuale impreuna cu cele auditive, prin metafora “mandra glasuire” poetul surprinde freamatul fermecator al padurii. Prin epitetul “dulce” alaturat substantivului “ropot” poetul sugereaza apa cristalina a izvoarelor in caderea lor.
Spatiul nu este numai muzical, ci este plin de miresme, idee sustinuta prin imagini olfactive, epitetul “tamaiet” si aerul plin de miresme. Cadrul este un templu in care se oficializeaza casatoria celor doi tineri. Natura este prinsa si in miscare, intr-o leganare usoara prin intermediul verbelor: trece, coboara, sar.
Apele izvoarele curg cand molcom, cand navalnic. Miscarea concentrica a apei este sugerata prin sugestiva metafora “bulgare fluid”.
Intreaga natura este personificata, este pregatita pentru a participa la nunta.
Pictura este eterna in spatiul padurii. Multimea vietatilor ce o populeaza prin hiperbola “mai” ,“curg in rauri sclipitoare”.
Poetul descrie acest spatiu asa cum il percepe el, potrivit misiunii sale, aratand prin fruntea imaginilor artistice folosite pentru conturarea cadrului natural.
Nunta lui Calin cu fata de imparat are loc in acest cadru natural de vis. Lacul este personificat prin epitetul “somnoros” isi misca apele lin emotionat si el. Aici se afla masa mare intinsa ,la care sosesc invitatii la nunta. Acestia sunt prezentati prin enumeratii, prin epitete metaforice. Sosesc zmei, imparati,etc.. Apoi este adus Pepelea in prim plan, care este socrul - mare, care sta pe tronul sau tapan si drept. Este prezentat in semnele puterii sceptru si mitra. Poetul prezinta portretul miresei realizat prin imagini in epitetul “gingasei”. Frumusetea ei este prezentata prin epitetele mladioasa, albul rochiei sugereaza puritatea, candoarea, emotia de care este stapanita: “fata-i rosie ca marul”.
Prin epitetul metaforic “de aur” poetul revine asupra frumusetii si bogatiei, a coloritului parului. Chipul ei este incununat cu flori albastre simbol al iubirii, steaua din frunte o constituie o apropiere de elementele cosmice. Ea este tanara, pura, delicata.
In descrierea nuntii “ca o nunta taraneasca”.
Personajele: furnicile, albinele (colb de aur), voinicul, preotul (bondarul), mirele (apare intr-o cojita de aluna trasa de lacuste), tantarii sunt lautari, gandaceii, carabusii, lacustele, greiere care cere permisiunea sa porneasca nunta.

Interpretarea versurilor - Nunta lui Calin cu fata de imparat

In basmul “Calin (file din poveste)” Eminescu prezinta inplinirea unei iubiri prin nunta.. Citorul este invitat sa participe la nunta lui Calin cu fata de imparat, in mijlocul paduri de argint, intr-un spatiu natural de vis.
Prin imagini vizuale poetul aduce in prim plan lacul, loc important caci aici se vor aduna participantii la nunta. Imaginea lacului sporeste nota de mister. El este personificat prin epitetul “somnoros” . Prin verbul “se bate” poetul surprinde miscarea ondulatorie a apei.
Aici se afla masa mare luminata de faclii.
Participantii la nunta sunt personaje de basm. Ei sosesc din cele patru colturi ale lumii, de pretutindeni si sunt surprinsi prin enumeratie: imparati, imparatese, feti-frumosi, zmei si Pepelea. Epitetul metaforic are rolul de individualizarea frumusetii: fetilor - frumosi, forta zmeiilor prin epitetul antepus “sagalnicul” poetul caracterizeaza firea personajului din povestile populare, Pepelea.
Prin interjectia “iata” aduce in prim-plan imaginea craiului care este socrul-mare. El sta intr-un jilt, inconjurat de pagi si are in semnele puterii mitra si sceptru.
Craiul este rigid, teapan neincadrandu-se in atmosfera nuntii.
Eminescu il prezinta prin epitetul “tapan” si “drept” surprinde atitudinea ironica fata de personaj.

EPITETUL EMINESCIAN

2008-03-19T02:09:00.000-07:00

Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune in lumina puterea de observatie si de reprezentare a scriitorului, directia gandirii si a imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care il stapanesc mai cu dinadinsul si care precizeaza atitudinea lui fata de lume si societate. Autorul operei literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreste sa le evoce in fantezia cititorului si, prin alegerea unora anumite din cate ar fi fost posibile, exprima care anume din trasaturile realitatii a vorbit mai puternic inchipuirii si sensibilitatii lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din caile cele mai indicate pentru cunoasterea lui.
Vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este totdeauna un adjectiv in functie de atribut. Definitia aceasta este insa incompleta si prea stramta.
Epitetele pot determina un substantiv, dar si un verb. Din randul epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele dar si toate acele parti de vorbire sau de propozitie care determina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de fantezia si sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice. Exemple: “picaturi de smoale” (“ Inger si demon”), “bulgar de granit” (“Momento mori”), “zidiri de tintirim” (O, mama…”), “diademe de stele” (“Venere si Madona”)etc.
Epitetul este acea parte de vorbire sau de fraza care determina, in lucrurile sau actiunile exprimate printr-un substantiv sau verb insusirile lor estetice, adica acele care pun in lumina felul in care le vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet in fantezia si sensibilitatea cititorului.

1. Epitetele substantivelor:
a). Atributul adjectival: este unul dintre cele mai raspandite printre epitetele substantivului. Adjectivele lui Eminescu sunt cele de limbi comune, cu putine deosebiri fata de acestea. Dar, in grupa poeziilor din 1866-1869 Eminescu foloseste, ca unii din poetii epocii de dupa 1848, in primul rand ca D. Bolintineanu adjectivul gerunzial provenit din influenta franceza: “umbre suspinand” (“Misterele noptii”), “lira vibranda” (“La Heliade”), “fuginda” (“Amorul unei marmure”), “vioranda jale” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”), “canturi rasunande” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”). Dar dupa anul 1869 acestea dispar deoarece nu apartin limbii noastre. Procedeul, menit sa puna epitetul intr-o lumina mai vie, si uneori cerut de necesitati metrice, se pastreaza si in perioadele ulterioare ale creatiei poetului: “bolta cea senina” (“Floare albastra”), “mana cea veche” (“Epigonii”), “ochii lui cei negri” (“Inger si demon”), “zidirea cea antica” (“Egiptul”), “fruntea mea cea trista” (“Noaptea”)etc.
b). Alta categorie gramaticale a epitetului este aceea a epitetului substantiv in cazul acuzativ prepozitional. Introducerea substantivului – epitet semnalat mai mult in primele perioade ale operei lui Eminescu se face cu “in”: “rauri in soare” (“Floare albastra”), “ochii-n lacrimi” (“Calin…”); “cu”: “demoni cu ochi mari” (“Venere si Madona”), “inger palid cu priviri curate” (“Epigonii”); “de”: “fruntea ta de fir” (“Scrisoarea III”), “padurea de argint” (“Calin…”).
c). Epitetul poate fi exprimat si printr-un substantiv in cazul genitiv: “a rasaritului averi” (“In cautarea Seherezadei”), “batalioane a plevei” (“Imparat si proletar”).
2. Epitetul verbului:
a). Epitete adverbiale: “priveste trist” (“Scrisoarea III”), “si cat de viu s-aprinde el” (“Luceafarul”), “si plange-l cu jale si plange-l cu dor” (“Care-o fi in lume”).
b).Locutiuni adverbiale: “caut cu dispret” (“Venere si Madona”), “se miscara rauri-rauri” (“Scrisoarea III”).
3. Epitetul in fraza:
a). Substantivele sunt determinate de apozitii: “S-a dus amorul, un amic supus amandoura” (“S-a dus amorul…”), “Ochii, stele negre, intunecati sclipeau (“Povestea magului calator in stele”)
b). Predicatul nominal poate avea de asemenea valoare de epitet. In adevar, numele predicativ exprima actiunea subiectului, iar verbul copulativ n-are decat rostul de a mijloci legatura dintre el si acesta din urma: “Supusa voastra era santa si frumoasa” (“Epigonii”), “vom fi cuminti, vom fi voiosi si teferi” (“Luceafarul”).
c).Epitetul poate aparea in legatura cu orice parte a frazei.
Ca o concluzie putem spune ca Eminescu foloseste toate categoriile formal-gramaticale ale epitetului. Studiul gramatical al epitetului eminescian ne arata astfel ca limba poetului este plastica si vie, capabila sa raspunda tuturor nevoilor gandirii si inchipuirii sale si sa le urmeze necontenit in dezvoltarea lor.
Un alt mod de a clasifica epitetul eminescian se face dupa categoriile estetice ale epitetului, dintre care remarcam:
a). epitetul apreciativ este produsul judecatii de valoare si apare ilustrat in toate poeziile eminesciene: “Inimi mari, tinere”, “inimi batrane, urate” (“Epigonii”), “trista lacrimare” (“La mormantul lui Aron Pumnul”), “uraciunea fara suflet, fara cuget… lacom, un izvor de siretlicuri (la tovarasii lui spune), “veninoasele-I nimicuri” (“Scrisoarea III”).
b).epitetul evocativ exprima o realitate morala, “Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”, “veselul Alecsandri”, “basme mitice”, “sante firi vizionare” (“Epigonii”), “suflet tanar, vesel” (“Fat-Frumos din tei”), “cuvinte ne-ntelese insa pline de-nteles” (“Calin – (file din poveste)), “luceafarul vine trist si ganditor”, “ea-l asculta pe copilas uimita si distrata”, (Catalin) e “guraliv si de nimic”, “vom fi cuminti si teferi” (“Luceafarul”).
Eminescu intrebuinteaza si epitetele fizice pentru termeni morali: adanc, amar, dulce, rece, crud, copt, fin, candid, molatic, stins etc. (“o dulce liniste”, “plange amar”, “ochii lucesc adanc, himeric”, “ma simt nemuritor si rece”, “ochii tai se uita nemuritori si galesi”.
Alteori Eminescu asociaza un epitet moral cu un termen care exprima o realitate fizica, “frunte ganditoare”, “un zambet trist si sfant”, “murmur duios de ape”, “armonia codrului batut de ganduri” (“Dorinta”), “trista-I firea”, “castelul singuratic” (“Calin…”), “ape suna somnoroasa”, “cornul plin de jale” (“Freamat de codru”), “ii raspunde codrul verde, fermecat si dureros” (“Lasa-ti lumea ta…”)
c). Cu cea mai mare frecventa apar in opera eminesciana epitetele ornante: “umbra mareata”, “visuri fericite”, “fiii mandri”, “icoane sfinte”, “ale marii unde reci”, “o frunte alba”, “limba veche si-nteleapta”.
Observam ca apar preponderent epitetele: alb (dalb), “albe lacramioare”, “cal alb”, “dalbe cantari”, “neguri albe stralucite”, “cercuri albe”, “albele izvoare”, bland: “lumina blanda”, “soapta-mi blanda de amor”, “pe a stelei blande raze”, dulce: “inger de dulce amor”, “floare mandra, dulce, rapitoare”, “dulci plaiuri”, “dulce linistire”, “dureros de dulce”.
- jalnic, tanguios:
“cantul jalnic”, “tanguiosul bucium”, “tanguiosul glas de clopot”;
- lin:
“lacul lin”, “sa-mi fie somnul lin”, “apa somnoroasa lin se scutura de vant”;
- usor:
“cantul vesel si usor”, “usor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei”
- tainic:
“Si tainic genele le plec/ Caci mi le imple plansul/ Cand ale apei valuri trec/ Calatorind spre dansul” (“Luceafarul”)
- verde: este culoarea naturii
“verzi dumbravi”, “noianul marii verzi”, “culme verde”
d). epitetul individual este cel mai rar si trezeste in mintea cititorului efectul unei surprize: “zapada viorie”, “marea tulburata si inalta”, “stele auroase”, “oglinda diamantina”.

Studiul epitetului eminescian efectuat de mari critici literari si esteticieni a pus in lumina laturi importante ale imaginatiei si sensibilitatii poetului.

Sara pe deal

2008-03-16T01:58:00.000-07:00

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorind în fintine;
Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfinta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi cesele-n luna ridica,
Scirtiie-n vint cumpana de fintina,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stina.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasul-mi spre tine grabeste:
Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spune-ti-voi cât îmi esti de draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surizind vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcim. - Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

Luceafarul

2008-03-16T01:56:00.000-07:00

Luceafarul

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata."

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
- "Da' ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t' de-ti vei de treaba."

- "Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una."

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie...
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta."

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - "Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi."

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as intoarce-n chaos...
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta."

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza!"

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece."

Mihai Eminescu

Făt-Frumos din tei

2008-03-16T01:54:00.000-07:00

Făt-Frumos din tei

-- "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută esti, copilă,
Din nevrednică iubire.

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vietii tale,
Mântuirea fetei mele."

-- "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel :
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii altii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

-- "Stiu mai bine ce-ti prieste,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi si sfânt."

Ea aude -- plânge. -- Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Si de-un dor fără de nume.

Si plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Si plângând îi pune seaua.

S-avântă pe el si pleacă
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveste îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze rosii
Asfintind sin ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici si colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Si prin murmur de albine ;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt si vechi.
Unde-izvorul cel de vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duiosi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Si la sold un corn de-argint.

Si-ncepu încet să sune
Fermecat si dureros --
Inima-i crestea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul
Si aruci c-obrazul ros
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuviosi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din sele,
El înceată din cântare
Si-i grăi cu grai de jele,

S-o cuprinde de călare --
Ea se apără c-o mână,
Însă totusi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Si pe umărul lui cade
Al ei cap cu fata-n sus ;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privra cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeste melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveste umbre negre
Pe camp alb ca de zăpadă.

Si mereu ea le lungeste,
Si urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viata lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

Mihai Eminescu

Craiasa din povesti

2008-03-16T01:52:00.000-07:00

Craiasa din povesti

Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe cimpie;

S-adun flori în sezatoare
De painjen tort să rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.

Linga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,

Dindu-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.

Ca să vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Căci vrajit de mult e lacul
De-un cuvint al sfintei Miercuri:

Ca să iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Căci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvint al sfintei Vineri.

Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.

Mihai Eminescu

De cate ori iubito?

2008-03-16T01:49:00.000-07:00

De câte ori, iubito

De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena - o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.

Mihai Eminescu

Fiind băiet păduri cutreieram

2008-02-19T02:48:00.000-08:00

Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

Scrisoarea I

2008-02-19T02:39:00.000-08:00

Scrisoarea I a apărut pentru prima dată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează în cadrul mai larg al relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupează pe două coordonate fundamentale, după cum problematica geniului este înfăţişată în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naştere unei meditaţii filozofice. A doua, accea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Această dublă înfăţişare a omului de geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaţiei.
Compoziţia: Poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei.
În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. În opziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnireientă aflată sub zodia eternităţii, adică a timpului universal, fără început şi sfârşit. Astfel în acestă parte, poetul introduce două motive romantice dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, şi timpul universal - reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”.
În partea a doua - versurile 7-38 - nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acestă parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugesţiilor şi motivelor şi are ea însăşi structură de sine stătătoare. Poetul crează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la „mişcătoarea mărilor singurătate”, la ţărmuri, palate şi cetăţi şi de aici „în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfăţişează într-o serie de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la bătrânul dascăl care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană şi anume identitatea în faţa morţii: „Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !”.
După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare: „Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic”.
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mişcarea unui punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică, lumea cea mare e „vis al nefiinţei”, al hoonului iniţal care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si neschinăria omului comun.referate Mihai Eminescu
Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin din sure văi de haos”în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele luminirii planetele se aruncă rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”. După aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecţie.
Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în, lumea semenilor rău. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu omenirea întregă: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”( după textele indice ). referate Mihai EminescuFrământarea voinţelor mărunte şi loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?.../ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. Impesibilitatea cunoaşterii proprie vieţei - pentru că singura clipă sigură de existenţă e cea prezentă - clară considerarea operei omului de geniu la direcţia rău voitoare a invidiosilor: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, / Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vro notă prizărită sub o agină neroadă”. Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a filistinului, izvoreşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neîncrezător, va pune la „cântar” peste un veac, cel mult „aticismul”, eleganta limbii, „în vro notă prizărită sub o pagină neroadă”. In cazul acesta dascălul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obţine recunoaşterea meritelor sale nici măcar în posteritate pentru că incompetenţă ( şi nepăsarea ) comoditatea şi seaua credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subţire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăţi şi mici scandele, păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ”. Pentru că „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o”.referate Mihai Eminescu
In partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţale; contemplarea proprie vieţii şi a vieţii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumuseţile eterne ale naturii, crudul şi tristul adevăr al identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolaltă în perspectiva morţii: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii !”.
Limbajul artistic: metafora, comparaţia dezvoltată, metafora interogativă.

Dragostea si natura lui Eminescu

2008-02-19T02:38:00.000-08:00

In literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai iscusit cantaret al splendorilor naturi.
Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratilor lui Eminescu inspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat impotriva unei societati care-l calca in picioare.Dragostea si natura lui Eminescu
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strans impletite intregindu-se organic si reciproc. referate Mihai Eminescu
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca “sentimentul iubirii in faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii”.Aceste sentimente se cheama unul pe celalalt. Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii.
Intr-adevar in prima faza intalnim multe din poeziile in care poetul canta o dragoste senina, frumoasa si impacata implinita-cele mai adesea- intr-un cadru feeric de natura proaspata si viguroasa ca in ” Fat-Frumos di tei “. Povestea codrului, povestea Fat-Frumos din tei cu totu reprezentativa in acest sens este chemarea din dorinta:Dragostea si natura lui Eminescu
“Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund
Unde o natura paradisiatica obladuieste visul trait al dragostei:
Adormit de armonia
Codrului batut de ganduri
Flori de tei deasupra noastra referate Mihai Eminescu
Ca sa cada randuri-randuri”
sau euforia din Sara pe deal precum si calma evocare a iubirii fericite din Floarea-albastra.Despre intensitatea si statornicia sentimentului de iubire se vorbeste in cadrul legendei Srigoii;la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a asteptarii (Lacul)in balsamul odihnitor al prezentei iubirii (Inger de paza,Noaptea) ca si in unele postume din aceasta epoca:Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tau etc...
Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita exista insa si in faza urmatoare:Freamat de Codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente inchinate iubirii si naturii din Scrisoarea IV si Luceafarul.
Pe de alta parte Eminescu a cantat si starile depresive si regretul, tristetea , cat si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Incepand cu “Pe aceiasi ulcioara si Departe sunt cu tine (care fac parte din prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua:De cate ori iubito.., Atat de frageda. Despartire, S-a dus amorul, Adio, Pe langa plopii fara sot, Iubind in taina, Te duci, Din valurile vremii, Nu ma intelegi, De ce nu mai vii?Dragostea si natura lui Eminescu
Niciodata lirica romaneasca nu a cunoscut o mai mare bogatie de nuante o mai profunda sondare a adancurilor o mai deplina autenticitate a tuturor biruintelor si infrangerilor iubirii.In aceste versuri desi pe primul plan sta miscarea framantata a sufletului nu lipseste nici prezenta naturii.ea este redusa insa la semne si aspecte care se subliniaza simbolic-prin concordanta sau prin contrast-sentimental:
“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii e ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”
Poezia dragostei si a naturii are la Eminescu unele trasaturi apropiate specificului creatiei populare orale.asa de pilda ca si in productile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se infaciseaza cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar in aspecte foarte generale (parul blond, ochii mari si albastrii, maini subtiri si reci). Intereseaza in primul rand portretul moral care este dezvaluit intr-o sumedenie de reactii pshice ale sentimentului erotic.
La fel,ca in folclor, natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest punct de vedere scriitorul se inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc M. Sadoveanu).pentru simbioza intre natura si dragoste este semnificativ urmatorul catren postum:
“Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz
Desigur ca la noapte un tei o sa visez
Iar daca peste ziua eu intalnesc un tei
In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei.”
Caracteristice pentru poezia erotica eminesciana sunt urmatoarele:particularitati:incadrarea iubirii intr-o ampla perspectiva ce imprumuta dimensiunile nemarginirii osmoza intre sentimentul naturii si puritatea dragostei, imbinarea tumultului simtirii cu puritateasi aspiratia cea mai inalta a dragostei ca un proces si o incercare prin focul careia sufletul se curata limpezindu-si apele adancului precum si tensiunea extrema solicitata de implinirea idealului dragostei.durerea suferinta sau dezamagirea provin din neputinta realizarii puritatii si autenticitatii iubirii fiind reversul fericirii neatinse.
Si poezia naturii are la Eminescu trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste insistenta cu care canta codrul apoi izvoarele cristaline luminisurile poienile cu raiul vegetal al plantelor lacul cu limpezime de clestar. Dintre arbori”teiul sfant”il retine cel mai mult atentia. Survine ca simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii.
Farmecul tablourilorde natura sporeste prin faptul ca de obicei ele nu sunt inundate de cruda si violenta naturala lumina a soarelui care subliniaza totul pana in detaliu, ci peste ele se cerne “ca o bura” dulcea lumina a lumii care pune o surdina stridentelor invaluind totul intr-o vraja de nedescris.

Mihai Eminescu: Luceafărul

2008-02-19T02:21:00.000-08:00

Luceafărul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare "România Jună" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publică poemul în ediţia sa de versuri de la sfîrşitul anului 1883. Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Această idee este prezentă şi în poeziile de tinereţe ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei şi Urşitorile în care Dochia este simbol al existenţei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele şi în "Povestea magului călător în stele" şi "Peste codrii stă cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafărul. Aici el, Zburătorul apare descris: "cu păr lung de aur moale, / şi cu ochii plini de jale / trestia-l încununează / hainele-i scîntejază / haine lungi şi străvezii / pare un mort cu ochii vii".
Ideea Luceafărului datează de la Berlin, cînd a citit un jurnal de călătorie a lui Richard Cunici: "Bucureşti şi Istambul", "Povestiri româneşti, ungureşti, turceşti". Acest jurnal cuprinde şi două basme, culese de Cunici în Muntenia. Cele două basme au fost versificate de M. Eminescu sub titlul: "Fata în grădina de aur", iar al doilea: "Miron şi frumoasa fără corp".
Fata în grădina de aur: un împărat avea o fată de o frumuseţe fără pereche. Ca să o pună la adăpost o duce împreună cu roabele ei într-o vale ştearpă între munţi, şi o închide într-un palat cu grădină de aur. De ea se îndrăgosteşte un zmeu, care se metamorfează în stea şi sub chipul unui tînăr frumos pătrunde în castel şi o invită pe fată să-l urmeze în nori, aproape de soare. Fata îl refuză, fiindcă o arde căldura soarelui. Zmeul se metamorfozeză apoi în ploaie şi tot sub forma unui tînăr frumos o invită pe fată în fundul mării. Fata îl refuză din nou, datorită senzaţiei de răceală. În acest timp un fecior de împărat află de frumuseţea fetei şi ajutat fiind de sfînta Miercuri, Vineri şi Duminică intră în palat şi îi propune fetei să fugă cu el. Fata acceptă. Răzbunarea zmeului diferă în basm şi în versificaţie. În basm zmeul din ochii căruia curg mărgăritare răstoarnă o stîncă peste fată, iar pe fecior îl lasă să moară în valea aducerilor-aminte. În versificaţie M. Eminescu îndulceşte finalul, zmeul blestemînd pe cei doi: "un chin s-aveţi de a nu muri deodată".
Miron şi Frumoasa fără corp: Miron este un fiu de cioban căruia ursitoarele i-au hărăzit(jövendölt) să dorească ce este mai de preţ în lume. Miron se căsătoreşte cu o fată de împărat, dar aude că în lume se găseşte o fecioară fără corp, de o frumuseţe fără pereche. Pleacă să o caute, o găseşte şi se îndrăgosteşte de ea. Pentru fecioară nu există însă pasiune, patima ei fiind rece, ireală. Miron se întoarce la soţie, dar nu poate uita vraja Frumoasei fără corp şi se stinge de dorul frumuseţii pe care nu a putut-o strînge în braţe. De aici este luată în Luceafărul năzuinţa pămînteanului, către idealul, care deşi apropiat, rămîne de neatins.
Elementul comun în cele două basme este tragicul destinului omenesc, una şi aceeaşi dramă văzută sub două aspecte. Una: suferinţa celui care se coboară de la înălţimea idealului la condiţia pămîntească. Şi al doilea aspect este suferinţa pămînteanului, care aleargă mereu către un ideal de neatins.
M. Eminescu a ales acest basm, pentru că a găsit o concepţie proprie despre soarta geniului în lume, el aflîndu-se sub influenţa lui Schoppenhauer. După Schoppenhauer geniul setos de cunoaştere doboară în cercul restrîns al muritorilor, dar nefiind înţeles se întoarce în lumea lui.
Într-o filă de manuscrise M. Eminescu face interpretarea Luceafărului: "Înţlesul allegoric ce i-au dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pămînt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
În cadrul, poemului găsim elemente folclorice legate de structura de basm, de formula, ritual, introductivă: a fost odată. Tot element folcloric este natura conflictului, motivul zburătorului, al elememtelor de descîntec şi metamorfozele specifice fabulosului popular. Eroii sunt din lumea basmului ca şi portretele lor. Lexicul folosit de M. Eminescu este tipic popular, ca şi structura metrică a versului popular de 7-8 silabe.
Din punct de vedere compoziţional poemul este alcătuit din 4 părţi, care urmează două planuri: un plan universal, cosmic şi un plan uman terestru. Se înbină în Luceafărul epicul, fiindcă păstrează scena basmului, cu liricul, în ea împletindu-se elegia cu meditaţia filozofică, idila, pastelul terestru şi cosmic, descîntecul, metamorfozele, şi dramaticul prin succesiunea de scene dialog, intensitatea trăirilor sufleteşti.
Partea I. începe cu conturarea unei atmosfere tipică basmului, care se situază într-o îndeterminare temporală: "A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată". Se crează ideea unui timp fabulos irreversibil. Propoziţiile cadrului sunt sporite prin faptul că în vecinătatea cerului umanul manifestă tendinţa depăşirii de sine. Se conturează portretul eroinei lirice: "o frumoasă fată de împărat, care se singularizează prin originea împărătească, prin frumuseţea ei şi prin aspiraţia către astru. Portretul concentrat are sursă populară, "din rude mari împărăteşti / o prea frumoasă fată".
Contemplînd în fiecare seară Luceafărul simte o atracţie faţă de acesta "îl vede azi, îl vede mîini / astfel dorinţa-i gata". Apropierea între ea şi Luceafăr se petrece în stare de visare: "iar ea vorbind cu el în somn". Fata este dominată de nostalgia cerului şi ca atare ridicată deasupra semenilor. Luceafărul este văzut în dimensiuni excepţionale, fapt pe care fata îl pricepe cu toată micimea ei pămînteană. Luceafărul este văzut de tînăra fată în sufletul căreia se trezeşte dorinţa ce se întruchipează în cele două chemări, care sunt de fapt parcă două descîntece la adresa Luceafărului:
"Cobori în jos Luceafăr blînd
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează."
Răspunsul lui la chemarea fetei semnifică aspiraţia pămînteanului către absolut şi a spiritului superior pentru concret pămîntesc.
Prima apariţie a Luceafărului este sub chipul unui tînăr "născut din cer şi din mare", fiul cerului şi al apelor. Întruchiparea are la bază mitologia greacă, apariţia i se pare fetei angelică:
"Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară —
Un mort frumos ai ochii vii
Ce scînteie-n afară.
Paradoxal Luceafărul este "un mort frumos cu ochii vii". Pentru ca în conştiinţa muritorilor nemurirea apare tot ca o formă a morţii, dovadă: la invitaţia Luceafărului de a-l urma în împărăţia apelor, fata are o senzaţie de frig şi îl respinge. Apropierea este posibilă între ei doar în vis: (23-24)
"O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată:

Străin la vorbă şi la port
Luceşti fără de viaţă
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă".
A doua apariţie a Luceafărului estedemonică, el fiind însoţit de rumene văpăi şi de rotirea cerului. Se naşte de data aceata din soare şi noapte ca un titan ridicat din adîncul haosului. Imaginea lui este clară şi limpede: (31-32)
"Din negru giulgi se defăşor
Marmoreele braţe
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără soţ
Şi pline de-ntuneric.
El o invită pe fată în lumea cosmică arătîndu-i perspectiva metamorfozării în stea ca şi Diana din constelaţia Orion (influenţă mitologică). Fata îl refuză şi de data aceasta: (37)
"Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde".
În micimea ei fata nu-l poate pricepe şi nu-l poate suporta privirea. Ca urmare al noului refuz ne se dezvăluie odată cu demonismul Luceafărului şi titanismul său, prin gestul extraordinar de revoltă împotriva ordinii existente, în care simte apăsarea condiţiei sale de nemuritor:
"Tu-mi ceri chiar nemurirea mea".
Titanismul se manifestă şi prin intensitatea iubirii căreia el este gata să jertfească nemurirea. De aceea Luceafărul se îndreaptă spre Demiurg pentru a obţine dezlegarea de nemurire.
Se pot urmări semnificaţiile poemului din prima parte. Fata de împărat este fiinţa feminină la vîrsta delicată a zburătorului. Ea este simbolul omului comun. Visul fetei semnifică criza puberală, dorinţa de realizare prin dragoste rezolvată mitologic prin motivul zburătorului. Dragostea pentru Luceafăr semnifică aspiraţia spre absolut, dorinţa omului comun de a şi depăşi condiţia. Refuzul Luceafărului de către fată semnifică spaima de nemurire, care pentru om înseamnă moarte şi care este de fapt incapacitatea de a-şi depăşi sfera. Senzaţiile de frig şi de ardere semnifică revelaţiile intiutive ale deosebirii de structură între geniu şi omul comun.
Luceafărul semnifică fiinţa superioară, geniul. Dragostea pentru fata de împărat semnifică aspiraţia pt. concret. Dragostea dintre fată şi Luceafăr semnifică atracţia contra????. Metamorfozele Luceafărului semnifică capacitatea geniului de a-şi făuri alt chip. Iar hotărârea lui de a se sacrifica semnifică dorinţa de cunoaştere.
Partea II redă infiriparea iubirii între Cătălin şi Cătălina. Această dragoste este simbolul cu care se stabileşte rapid relaţiile sentimentale în lumea inferioară. Cătălin apare în antiteză romantică cu Luceafărul: viclean, îndrăzneţ şi el îi place Cătălinei. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupările lor mărunte. Cătălina este incapabilă să se ridice la înălţimea Luceafărului, iar aceasta este incapabil să facă fericită pe cineva, sau să fie el fericit. Cătălin şi cătălina sunt exponenţii individului al acestei lumi, simbolul perechii umane. Lecţia de dragoste a lui Cătălin este o formă de magie erotică şi repezintă manifestarea principiului masculin.
Refuzul iniţial al Cătălinei este o reacţie de orientare şi manifestarea principiului feminin. Nostalgia faţă de Luceafăr semnifică ruptura dintre ideal şi real. Acceptarea lui Cătălin semnifică revelaţia asemănării de structură şi de ideal între fiinţele aparţinînd acelaşi lumi.
Partea III cuprinde călătoria Luceafărului printre stele şi convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonie. Viteza cu care zboare Luceafărul este viteza Luminii: "Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe / Şi cei de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.". Poetul materializează, ideile abstracţiunile, lucrează cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele. ". Avem o călătorie regresivă spre demiurg, el călătorând spre începutul lumii. Avem un peisaj cosmic (69-70): "Căci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte // Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe.". Imaginea haosului se materializează prin văi şi dealuri. Umanizarea Luceafărului se realizează prin cuvântul "dor" din versul: El zboară, gând prutat de dor". În această călătorie se dezvăluie firea titanică al lui Hyperion. El călătoreşte în sens regresiv. Trăieşte în sens invers istoria creaţiei în acel vid primar dinainte de începerea lumii, unde nu există nici timp, nici spaţiu că doar setea uitării. Spaţiul unde trăieşte demiurgul este infinitul, neamtul adânc, ca abisul uitării, caracterizat de groaza propriului vid şi de setea de absorbţie. Luceafărul este un uriaş ce străbate luminile de stele, depăşeşte creaţiunea, e mai presus de spaţiu, timp, moarte, şi prin aceste asemănări egal cu demiurgul. El este sortit eternităţii care îl oboseşte, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Părinte, mă dezleagă". El năzuieşte către uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". Dialogul cu Dumnezeu pune şi mai mult în evidenţă puterea de sacrificiu al omului de geniu. Cererea Luceafărului este egală cu un act de revoltă de nesupunere faţă de ordinea existentă. El este capabil să renunţe la nemurire pt. trăirea în iubire a clipei: "Şi pt. toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...". Luceafărului îi este refuzată cerearea pt. că el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar descompune ar însemna că însuşi demiurgul să se atingă pe sine. Aici apare principiul unităţii totului a lui Schopenhauer: (78) "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.". În discuţia cu demiurgul Luceafărul primeşte pt. prima dată numele de Hyperion care în limba greacă înseamnă cel care merge deasupra şi care reprezintă omul ca fiinţă morală superioară. În mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avându-l ca tată soarele şi mamă luna. El este un titan ucis de alţii, iar Homer îl consideră însuşi soarele. Dialogul cu demiurgul subliniează structura titanică a lui Hyperion. Şi aceasta prin dorinţa de a se desprinde din lumea eternă cât şi prin posibilitatea de a o înfrânge legile strictei necesităţi autonomice.
Prin mândrie el trăieşte drama iubirii de neatins. Demiurgul îl refuză arătându-i motive din care subliniează nesăbuinţa???? cererii. Printre acestea geneza Luceafărului şi categoriile de timp şi spaţiu. Cuvântul demiurgului se bazează pe antiteza fundamentară între esenţă şi aparenţă. El îi propune soarta conducătorului de oşti, care să aibă (84): " Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg " sau îi propune puterea ideală (83): " Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?". Dialogul ia sfârşit prin sublinierea de către demiurg a inutilităţii sacrifiului (85): "Şi pentru cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă. ".
În cadrul acestei părţi demiurgul reprezintă absolutul. Ideea de materie universală, superior organizată. Hyperion este forma individualizată a absolutului. Dorinţa lui de a obţine dezlegarea de nemurire reprezintă dorinţa de a obţine altă structură. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectivă de a mai coborâ treptele de organizare a materiei universal.
Consecvenţa în atitudinea lui Hyperion ???? că şi geniul are o limită de cunoaştere.
Partea a IV este revenirea la planul terestru. Imaginile sunt paradisiace, specifice universului telluric eminescian: cu luna, tei: (87-88): "Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărarile din crânguri / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri; ".
Asistăm la reabilitarea iubirii pămînteşti. Fata lansează o nouă chemare Luceafărului, de data aceasta modificată: (95). Atitudinea lui Hyperion faţă de idila de pe pământ este o atitudine pasivă, rece: (97) " Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: ".
Finalul este tipic Shopenhauriean. Tonul nu este de amărăciune sau de tristeţe, cu de o seninătate rece a titanului înfrânt în avânturile sale, izolat şi neînţeles în superioritatea sa.
În tabloul IV idila pămînteană semnifică împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii pământene. Seriozitatea pasionată a lui Cătălin semnifică bărbatul întâmplător, care devine bărbat unic prin iubire. Trădarea Cătălinei semnifică revelaţia Luceafărului asupra timpului ca schimbare. A treia invocaţie a Luceafărului semnifică dorinţa superstiţioasă a fiinţei pământene de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei stele cu noroc. Răspunsul final al Luceafărului este de fapt constatarea diferenţelor fundamentale între cele două lumi antitetice. Referitor la stilul poemului putem trage concluzia că este o sinteză a măiestriei artistice eminesciană. Acest stil se caracterizează printr-o limpezime clasică la care s-a ajuns prin elaborarea celor cinci variante. Eminescu foloseşte adjective puţine. Din 390 de versuri apar numai 8 de adjective în 125 de întrebuinţări. Cele mai des folosite adjective sunt: mândru, frumos, mare, rece.
Stilul se caracterizează printr-o exprimare aforistică. În poem găsim maxime sentinţe, concepte morale.
Stilul poeziei se caracterizează prin puritatea limbajului. Predomină în creaţie cuvintele de origine latină. Avem 1908 de cuvinte din care 1688 sunt cuvinte de origine latină. Mihai Eminescu valorifică fondul vechi de cuvinte la care adaugă rar neologisme. Poemul se remarcă prin muzicalitatea versurilor obţinut prin aliteraţie. Schema prozodică este invariabliă, acem catrene cu măsura versurilor de 7-8 silabe şi ritmul este iambic.

Floare albastră

2008-02-19T02:16:00.000-08:00

Poezia a apărut la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare.
Aparent numai, în joc şăgalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anunţând încă de pe acum, poemul Luceafărul. În această mică piesă lirică se confundă două moduri diferite de a concepe viaţa.
Discrursul liric, scris sub forma unui dialog între poet şi iubita sa, arată distanţa enormă dintre modul de a concepe viaţa al fetei, pentru care viaţa înseamnă bucurie, iubire şi al poetului pentru care viaţa înseamnă cunoaştere, aspiraţie spre absolut. Este vorba în fond de eterna oscilaţie a omului între materie şi spirit, idee şi instinct. Această contradicţie apare încă din primele versuri prin reproşul fetei, adresat poetului:
Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
Versurile definesc ruperea de realitate a tânărului, preocuparea pentru spirit, pentru abstracţiuni. Treptat se conturează profilul moral, intelectual al omului superior, deprins de bucuriile simple ale vieţii.
Epitetele folosite de poet dobândesc valoare de simbol: câmpiile Asire sugerează cultura vastă, întunecata mare sugerează tainele genezei, piramidele-nvechite sugerează eternitatea creaţiei umane.
Chemarea fetei exprimă în fond cea mai irezistibilă chemare a vieţii, care apare în drumul creatorului, al omului superior, obsedat de absolut.
Fata-l cheamă pe poet într-un univers natural, definit prin toate elementele peisajului eminescian: codrul de verdeaţă, izvoare plâng în vale, trestia cea lină, balta cea senină.
În acest cadru natural are loc un joc erotic imaginar; ca şi în alte piese lirice, totul este proiectat în planul visului, al posibilului, al imaginarului, prin verbe la viitor: vom şedea, voi fi roşie, te-ai ţinea, voi cerca, mi-i spune-atunci.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul
Să-ţi astup cu dânsul gura.
Ultima parte cuprinde răspunsul târziu al poetului, care îşi exprimă regretul de a nu fi răspuns chemărilor vieţii, al iubirii.
Această poezie exprimă înaintea poemului Luceafărul incompatibilitatea dintre omul de geniu şi oamenii obişnuiţi, dintre contingent şi transcendent:
Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră–
Floare-albastră ! floare-albastră!…
Totuşi… este trist în lume!
Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca.
Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină.
Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul.
Contrastul dintre cele două moduri de a înţelege viaţa este redat şi la nivel lexical şi stilistic: tot ceea ce defineşte domeniul de cuprindere al poetului sugerează spiritualul: ceruri nalte, întunecata mare; tot ceea ce defineşte modul de înţlegere a fetei sugerează realitatea vieţii.
Poezia depăşeşte limitele unei poezii de dragoste, implicând condiţia omului de geniu.
Eminescu prelucrează într-un mod personal motivul florii albastre, frecvent în lirica romantică germană (Novais, Hölderling).

Dorinţa

2008-02-19T02:15:00.000-08:00

Poezia a apărut în Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin atmosferă, tonalitate, sentimente, poezia aparţine primei perioade de creaţie, primei etape a liricii erotice.
Poezia respectă momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinereţe. Sentimentul dominant este dorinţa, materializată numai pe planul posibilului, al ipoteticului.
Verbele la viitor şedea-vei, or să-ţi cadă sugerează faptul că iubirea nu este o realitate ci o aspiraţie spre împlinire.
Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:
Vin-o-n codru la izvorul,
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.
Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metaforă), crengi plecate (metonimie).
În următoarele trei strofe poetul exprimă aşteptarea înfrigurată a iubitei, întâlnirea şi jocul erotic:
Fruntea albă cu părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Începând cu strofa a doua se remarcă o succesiune de verbe la viitor şi la conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat în planul posibilului, al aspiraţiei.
Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimităţii.
Strofa următoare prezintă cufundarea într-o stare de reverie, de vis:
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt.
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt.
Se remarcă în această strofă legătura strânsă dintre sentimentul iubirii şi sentimentul naturii.
Eminescu foloseşte epitete puţine, dar sugestive: blânda batere de vânt, vis ferice, singuratice izvoare (epitete tipic eminesciene).
Ultima strofă cuprinde desprinderea de realitate, când eul poetic trăieşte sentimentul împlinirii prin iubire. ŞI în această strofă este prezentă consonanţa (acordul) dintre starea sufletească a poetului şi natura:
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Interferenţa planului uman cu cel natural se realizează printr-o personificare cu valoare de metaforă: adormind de armonia / codrului bătut de gânduri.
Codrul bătut de gânduri introduce o notă meditativă, reflexivă, astfel codrul pare o fiinţă, care meditează asupra poveştii de iubire.
Ultima strofă sugerează veşnicia naturii şi dorinţa omului de a găsi o cale de acces în eternitate, prin contemplaţie, prin trăirea sentimentului de iubire, în strânsă legătură cu sentimentul naturii.
Lexicul poetic este alcătuit din cuvinte şi expresii obişnuite. Exprimarea poetică se caracterizează prin naturaleţe şi simplitate.
Ritmul este trohaic, iar măsura de 7-8 silabe.

Sara pe deal

2008-02-19T02:14:00.000-08:00

Cel mai mare poet romantic român si ultimul poet romantic european,Mihai Eminescu,a trăit între anii 1850 si 1889.
Născut la Botoşani într-un colţ al ţării,Eminescu şi-a petrecut copilăria la Ipoteşti.Având o familie destul de bogată,Eminescu îşi începe şcoala acasa cu dascăl particular.Gimnaziul l-a facut într-un regim cazon,dar Eminescu nu s-a adaptat şi astfel el colindă ţara împreună cu trupe de actori ambulanţi,adunandu-şi in caietele sale folclor,dezvelind istoria poprului nostru şi admirând frumuseţile tării.
In 1864,la moartea profesorului sau Aron Pumnul scrie prima sa poezie.Eminescu scrie poziile "De-aş avea","Din străinatate","La Bucovina","O călatorie in zori" pe care in 1866 le trimite revistei "Familia" spre a-i fi publicate.Iosif Vulcan,conducătorul revistei,este incântat de talentul poetului şi ii schimbă numele din Eminovici in Eminescu.
Intre anii 1870 si 1874,poetul pleaca la Viena apoi la Berlin pentru studiu univesitar.In acesti 4 ani el trimite multe poezii in tară.
Din 1874 pană in 1883 are diferite funcţii prin tară.In 1883 se imbolnaveşte si moare in 1889.
Eminescu a compus foarte multe poezii,dar a scris si proză:nuvele,un basm cult,poeme si un roman neterminat.Poeziile lui Eminescu se împart in patru categorii:poezii de dragoste si a naturii,poezii de mediataţie istorică si sociala,poezii de inspiraţie folclorică si poezii de mediataţie filozofică.
Poezia "Sara pe deal" face parte din categoria poeziilor dragostei si a naturii.Poezia este o idilă.
In această poezie,poetul işi emite sentimentul de dragoste.Eminescu visează,prin vis el isi potoleşte acest sentiment întâlnindu-se cu iubita lui.
In prima strofă a poziei este descrisă natura si locul unde cei doi indragostiţi se vor întâlni.Sentimentul dominant este melancolia.Iubitul işi imaginează iubita care-l aşteaptă sub un salcâm.Turmele care urcă pe deal si stelele prevestesc sosirea nopţii.
In a doua strofă,poetul o "vede" pe iubita nerăbdatoare.Aici,se impletesc planul cosmic cu cel terestru.
In a treia si a patra stofă se evocă sentimentul iubirii al indrăgostitului.Sentimentul este proiectat în întreg universul.In a patra strofă este din nou prevestită sosirea serii.Iubitul este din ce in ce mai emoţionat,mai nerăbdător.
In strofa a cincea,iubitul se apropie de iubita,intrand într-o lume care incepe cu ei doi.Iubitul işi imaginează că impreună cu iubita lui va petrece toata noaptea,iar in ultima strofă iubiţii vor adormi surâzând unul langă altul "sub inaltul,vechiul salcâm".
Poetul intelege că pentru o astfel de iubire merită sa-ţi sacrifici viata.

Cugetările sărmanului Dionis

2008-01-19T02:47:00.000-08:00

Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană.
Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger...
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană.

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii?

Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!

Când amintirile...

2008-01-19T02:46:00.000-08:00

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

Motivul lunii in opera eminesciana

2008-01-19T02:36:00.000-08:00

"Lui Eminescu i se cuvin toate lacrimile noastre." (Tudor Arghezi)
Mihai Eminescu, "sfantu preacurat al ghiersului romanesc" (T.Arghezi), este poetul nostru national exprimand si intruchipand in opera sa geniala, intr-o sinteza de mare profunzime, trasaturile poporului roman. El este cel mai mare poet din literatura noastra si ultimul poet romantic din literatura universala. Numele sau sta alaturi de marii romantici: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny, Goethe, Schiller, Heine, Byron.
Chiar daca in creatia lui Eminescu se pot intalni multe poezii care au inclinatii spre meditatie, spre moarte, spre prezentul decazut in care traieste poetul, totusi majoritatea poeziilor lui se refera la iubire .
Natura si iubirea sunt temele preferate ale poeziei eminesciene, ele gasindu-se mereu alaturate: unde este iubire, intotdeauna va fi o padure care sa ofere iubitilor intimitate, vor fi stele, va fi luna.
Astul romanticilor este luna. Poezia romantica apare o data cu lunatismul, cu acea atractie spre luna exprimata printr-o levitatie mentala sau fictiv reala. Contemplatia romantica a lunii anuleaza in total ori in parte simtul gravitatiei pe pamant. Anticii au evocat luna si celelalte astre mai de seama, mitologic, personificandu-le si alegorizand in ele evenimentele astronomice.referate Mihai Eminescu
In literatura universala multi scriitori s-au oprit asupra motivului lunii, contempland-o in operele lor: Dante se va urca impreuna cu Beatrice in luna, care constituie cerul intai al Paradisului. Drumul acesta il va face si Astolfo in scopul de a lua din luna mintea pierduta a lui Orlando furioso. Adone al cavalerului Marino va repeta ascensiunea impreuna cu Venus intr-
o caleasca trasa de trei perechi de porumbei albi. Luna are aspect accidentat ca si pamantul si contine mari, ape, orase, tari:
"La superficie sua mal cunosciuta
Dico ch'e pur come la terra istessa
Aspra, ineguale e tumida e scrignuta,
Concava in parte, in parte ancor convessa."
Dyrcona, in Les etats et empires de la lune de Cyrano de Bergerac, porneste pe un aparat care zboara vertiginos tocmai cand eroul se urca in el sa stinga fitilul. Consumandu-se rachetele, aparatul cade, insa calatorul se precipita cu picioarele in sus, in directia lunii.
Grimmelshausen prelucrase si el Der fliegende Wandersmann nach dem Mond dupa L'homme dans la lune de Baudouin.
Munchhausen face si el doua ascensiuni in luna, ca sa-si caute securea de argint care i-a sarit tocmai acolo, pe cand era gradinar al sultanului.
Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare celei din lirica sanscrita, dar alteori le depasesc. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In Sakuntala, eroul Dusyanta isi zice: "Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim." Imaginea lunii ca astru care accentueaza iubirea este prezenta si in poezia eminesciana:
"Cand luna prin nori pe lume vegheaza
Cand fiece unda se-mbraca c-o raza
Cand canta ai somnului ginii natangi
Tu tremuri si plangi.
Cand luna arunca o pala lumina
Prin merii in floare-nsirati in gradina
La trunchiul unuia pe tine te-astept
Visand de destept."
Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la Tagore: "Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele."
Dar astrul nocturn se dezvaluie si intr-o alta ipostaza in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si-i dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte, isi are originea in cantul al VII-lea din Rig-Veda.Un sambure al acestei imagini transpare in Misterele noptii:
"Razele din alba luna
mi le-ntorc, mi le-mpreuna
pentru-ntregul viitor."
Astrul selenar in asociere cu toate celelalte elemente al cadrului natural, avand insa un rol privilegiat, contribuie la realizarea atmosferei de extaz si somnie, preferal eminesciana, careia este greu sa-i gasim un echivalent nu numai in poezia romana dar si in cea universala. Luna tuteleaza intrega fire si mai ales pe indragostiti: ea "varsa liniste si somn", da o stralucire halucinanta suprafetelor acvatice, raspandeste o pulbere argintie, afrodiziaca in aerul inmiresmat, vegheaza "bland" asupra cuplului amoros si "insenineaza" gandul si sufletul:
"Sa fie sara-n asfintit
Si noaptea sa inceapa;
Rasaie luna linistit
Si tremurand din apa;
Si sa imprastie scantei
Cararilor din cranguri,
In ploaia florilor de tei
Sa stam in umbra singuri." (Sa fie sara-n asfintit)
Dar luna poate fi si un astru rece, palid, martor al tristetii si regretelor poetului dupa iubirea pierduta ori neimpartasita, intr-un peisaj voit sarac, schitat in cateva linii, fara viata:
"Pe aceeasi ulicioara
Bate luna in feresti
Numai tu de dupa gratii
Vecinic nu te mai ivesti!" (Pe aceeasi ulicioara)
Luna este insa martorul momentelor de sensibilitate umana. La adapostul luminii sale se nasc, traiesc si mor sentimente, sufletul omului se zbuciuma, timpul trece. In acest cadru natural apar dorinte ("Sa plutim cuprinsi de farmec / Sub lumina blandei lune "), stari de complicitate cu indragostitii ("Sus in codri de pe dealuri / Luna blanda tine straja "), stari de veghe discreta ("Pe bolta alburie o stea nu se arata / Departe doara luna cea galbena o pata ") sau referiri la prudenta ("Asadar, cand plin de visuri urmaresti vreo femeie / Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee / ...Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi").
Luna lumineaza si spatiile in care se misca strigoii ("Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna"). Ea este motivul starilor de extaz ("Inc-o gura si dispare... / Ca un stalp eu stam in luna! / Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi dulce floare") dar si al celor de singuratate ("Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna").
Pentru T. Vianu, Eminescu "nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii", adica un romantic al carui univers vizual, dinamic, e dominat de imaginea luminii, "simbolul insusi al devenirii".referate Mihai Eminescu
C. Ciopraga considera ca Eminescu e un poet selenar, nu un poet nocturn; el face "din poezia noptii o scara imaginara catre lumina".
Pentru Rosa del Conte, lumina lunii nu e, la Eminescu, doar un element cromatic, ci "e o esenta a carei frumusete e celebrata cu o fervoare a limbajului pe care am indrazni sa o numim neoplatonica".
In poezia Lacul, apa, lacul apar nu numai ca manifestari sonore, ca niste glasuri muzicale ale naturii, molcome si inganate, dar si insotite de lumina lunii:
"Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blandei lune
Vantu-n trestii sa fosneasca
Unduioasa apa sune."
Aceasta insotire a luminii cu apa se reflecta ca o tainica imbratisare a lor, o mistica pasiune a elementelor. Luna, un motiv atat de folosit la romantici, apare ca un element al peisajului, iar epitetul inversat "blanda" sugereaza o atmosfera dulce, ocrotitoare.
In Sara pe deal, corespondenta dintre constiinta universala, exprimata prin simbolul "luna" si constiinta individuala, exprimata prin simbolul "ochi", are la baza principiul feminin in dimensiunea caruia iubita si luna sunt ipostaze:
"Luna pe cer trece-asa sfanta si clara
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara."
In Upanisade luna este ochiul stang al constiintei universale, iar ochii sunt definiti ca niste zei. De aceea miscarea ochilor in microcosmos echivaleaza cu miscarea lunii in macrocosmos.
In Floare albastra intelegerea poetului asupra lumii este conceptuala, arhetipala, asa cum o spune in versul "Ca un stalp eu stam in luna!", unde simbolul stalp sugereaza centrul universului, principiul masculin, spiritul, iar simbolul luna, principiul feminin.Motivul lunii in opera eminesciana
In Memento mori, imaginea Daciei se proiecteaza din visul mitic eminescian. Situarea episodului in centrul poemului reprezinta ideea ca Dacia se afla in centrul lumii. Soarele participa la serbarile zeilor daci, luna devine o zeitate, zana Daciei :
"Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare;
Soarele, copil de aur al albastrei sfinte mari,
Vine ostenit de drumuri si la masa se asaza."
Luna, prin lumina sa, arata frumusetea cea fara de seaman a zanei Dochia:
"Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase,-ncete,
Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,
Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei."
Ca si in marile epopei antice, in Scrisoarea I, Eminescu se adreseaza unui element al cosmosului - lunii, martor nepieritor al destinelor lumii. Ca astru omniprezent si omniscient, luna stapaneste destinele oamenilor care sunt diferite asa cum le-au iesit din urna sortii. Cadrul nocturn are atributele unei uverturi simfonice, in care astrul tutelar, stapan al universului este martor al timpului universal si al timpului individual ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci / Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci"). Tabloul gigantic este stapanit de lumina datatoare de puteri nebanuite: intunecarea suferintelor, reliefarea in contururi nebanuite a lumii de ganduri, precum si a stralucirii apelor sau intinselor pustiuri. Ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Tocmai de aceea judecarea spatiului terestru se va realiza prin spectrul lunar.referate Mihai Eminescu
In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului:
"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara
Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate."
In elegia Mai am un singur dor Sfanta Luna va veghea Marea Trecere a poetului, exponent al constiintei universale si, corelativ, al soarelui spirit ("Alunece luna / Prin varfuri lungi de brad"). Luna, ca simbol al principiului feminin va aluneca peste varfurile brazilor sugerand curgerea timpului, fiindca poetul, devenit Spiritul etern, va deveni neclintit.
Versul "Peste varfuri trece luna", din poezia Peste varfuri, sugereaza prin simbolul lunii prezenta constiintei universale, care este atat de subtila incat atinge doar varfurile copacilor, muntilor, asa cum razele de luna ating aceste limite ale lumii create.
Nuvela Sarmanul Dionis este dominata de simboluri romantice: luna, noaptea, calatoria cosmica, visul, cartea magica, textul criptic. Luna face parte din peisajul terestru, este astrul care intretine feeria naturii, dar si trairea romantica, ea stapaneste fiinta si ii inoculeaza dorul de duca; astrul preferat al romanticilor, luna apropie viata si moartea, ea insasi fiind o masura a timpului. Datorita functiei sale magice, sub inraurirea ei se intampla lucruri stranii, fata nevazuta a naturii devine accesibila oricui. Sub imperiul luminii selenare, Dionis savarseste ritualul magic de anulare a timpului: cand deschide cartea magica luna trece "frumoasa si clara pe un cer limpede", iar la miezul noptii, proiectata in visele lui Dionis, luna pare "palida ca fata unei virgine murinde". Luna este si spatiul in care salasluiesc sufletele celor morti, de aceea fiinta astrala (cu trup "luminos") a calugarului Dan isi face o lume paradisiaca pe acest astru. Una dintre cele mai frumoase pagini de literatura, calatoria spre luna nu este decat "o sarutare lunga", implinirea iubirii fiind posibila doar pe taramuri magice.Motivul lunii in opera eminesciana
Sfanta si clara ("Luna pe cer trece-asa sfanta si clara"), ea aduce linistea ("Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare"). Din inaltul existentei sale, "varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", avand puterea de a lumina pana in cutele cele mai indepartate ale istoriei ("Luna arginteste tot Egipetul antic"), de a domina cu autoritate si maretie pamantul, apa si zgomotele naturii ("Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde / Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde / Par a fi snopuri gigantici de lungi suliti de argint"). Miscarea acestui astru ceresc - ca parte a mecanismului existentei - capata nu sensul mecanicist al rotatiei, ci maretia stapanitorului unui univers, care se misca firesc pentru a-si cunoaste si a-si lumina propria lume ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci"), pentru a transmite caldura si a-i ajuta pe oameni aratandu-le "cararile" de urmat ("Luna ...luna iese intreaga, se inalt-asa balaie / Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie").
Lumina lunii creeaza uneori dimensiuni ireale ("Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape / Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape"), senzatii de comprimare a timpului ("Si privind in luna plina / La vapaia de pe lacuri, / Anii tai se par ca clipe / Clipe dulci se apr ca veacuri"), alteori sustine senzatia de monotonie si lipsa de speranta ("Pe aceeasi ulicioara / Bate luna in feresti / Numai tu de dupa gratii / Vecinic nu te mai ivesti").
Aparitiile acestui astru ceresc penduleaza dinspre cotidian spre mister. Luna are infatisari concordante cu felul noptii, cu starile sufletesto ale celor care o asteapta. Misterul ei este produs de locul unde se iveste, fie din spatele unui deal ("Pe un deal rasare luna ca o vatra de jaratec / Rumenind stravechii codri si castelul singuratic"), fie din codri ("Lun-atunci din codri iese"), fie din crengi ("Cand prin crengi s-o fi ivit / Luna-n noaptea cea de vara"), fie din inaltul cerului ("Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara / Si se-apropie de dansul preschimbata in fecioara"), fie din spatele norilor ("Si daca norii desi se duc / De iese-n luciu luna"), fie patrunde pe scari monumetale ("Pe scari de marmura, prin vechi portaluri / Patrunde luna inalbind peretii").
Luna se arata tremurand ("Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna / Doamna marilor s-a noptii, varsa liniste si somn"), puternica si dominatoare ("Din tainica padure/ Apare luna mare campiilor azure"), blanda ("Si peste arbori rasfirati / Rasare blanda luna"), mandra ("Pesta-a noptii feerie / Se ridica mandra luna"), dulce ("Pe cand iese dulcea luna dintr-o rariste de fag"), linistita ("Rasare luna linistit"), lipsita de vlaga ("Ci prin flori intretesute / Printre gratii luna moale / Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale").Motivul lunii in opera eminesciana
Lumina lunii conditioneaza uneori actiunea, alteori doar o ajuta. Ea face sa apara neguri albe si stralucite ("Neguri albe, stralucite / Naste luna argintie"), se sterne peste parti ale naturii ("In cuibar rotit de ape peste care luna zace"), apare si dispare ("Arald pe un cal negru zbura, si dealuri si vale / In juru-i fug ca visuri - prin nouri joaca luna"), isi schimba chiar culoarea ("Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca, / Si luna innegreste si caru-ncet se pleaca"). Ea naste imagini hiperbolice ale timpului ("Si daca luna bate-n lunci / Si tremura pe lacuri / Totusi imi pare ca de-atunci / Sunt veacuri"), strabate spatii ("Iata locul. Luna plina / Poleindu-l il strabate"), se plimba printre norii cei negri ("Cand norii cei negri par simple palate / De luna regina pe rand vizitate"), invinge perdeaua de ceata ("Numai luna printre ceata varsa apelor vapaie").
Luna, ce lumineaza fie intreg universul nocturn, fie numai cararile ascunse ale existentei sale, este impreuna cu soarele, stapana de necontestat a vietii, martora si "nuna" intamplarilor lumesti ("Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna / Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna").
In poezia eminesciana luna se impune ca o notiune cu o larga paleta de semnificatii, fundamentala in constructia contextelor poetice si a unei atmosfere de nedescris, specific eminesciene.

Calin (file din poveste)

2008-01-19T02:33:00.000-08:00

Revedere

2008-01-19T02:27:00.000-08:00

La baza poeziei stau unele doine populare cunoscute de poet, ale caror versuri Eminescu le stilizeaza iarlirismul este aprofundat. Unificand motivele folclorice, poetul creaza un cantec nou, in tonalitate de doina. Poezia devine o elegie filozofica pe tema vremelniciei si al caracterului perisabil al omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic.
Compozitional, 'Revedere' este structurata in doua planuri distincte, marcate prin dialog si desfasurate in patru secvente. Din perspectiva ideilor filozofice cuprinse in vesmant poetic, se poate observa ca in primele doua secvente teza despre scurgerea treptata a timpului este sugerata prin succesiunea anotimpurilor; iar in celelalte doua unitati semantice sunt puse in antiteza doua concepte filozofice: omul trecator - codrul etern. Timpul este elementul de referinta al intregii poezii, caci toate datele planului natural si ale celui uman stau sub cupola lui. Repetarea unor cuvinte si sintagme ce cuprind notiunea de timp ('Ca de cand nu ne-am vazut / Multa vreme a trecut / Si de cand m-am departat / Multa lume am imblat'), sugestiile oferite prin titlul poeziei si prin frecventa unor cuvinte-cheie ('vreme trece, vreme vine') potenteaza caracterul filozofic si tonalitatea elegiaca a versului eminescian. Daca in primele secvente perceptia timpului se face cu detasare si obiectivitate, punandu-se accentul pe comuniunea om-natura, in partea a doua a poeziei, atat intrebarea cat si raspunsul codrului dezvaluie miscarea spatiului din afara spre vibratia dinauntru si transferul notiunii obiective in substanta de suflet.
Stilul metaforic din ultima strofa evidentiaza capacitatea poetului de a concentra ideile filozofice in formele artistice specifice creatiei populare. In aceste versuri se creaza un tablou dinamic, prin alternanta planului terestru cu cosmicul, si a spatiului naturii cu orizontul uman. Tendinta de abstractizare si generalizare a ideilor este sustinuta artistic prin enumerarea si cuplarea substantivelor cu valoare de simbol pentru planul terestru si cosmic ('Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele').
Urmarind elementele ce sustin sursa folclorica (relatia om-natura, adresarea directa, aspecte ale oralitatii stilului, folosirea formelor diminutivale, repetarea conjunctiei 'si', rolul pronumelui personal la persoanele I si a II-a, etc.) putem observa fuziunea perfecta intre sursele populare si lirismul poetic eminescian.