Wednesday 19 March 2008

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele...

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină -
Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie -
Noapte bună!

La mormântul lui Aron Pumnul

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!...

Sara pe deal - referat

Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finizată în 1872 şi incorporată în postuma Eco, forma ultimă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează - referate Mihai Eminescu încinţa experienţei - poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent vu valoarea vieţii înseşi: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?", idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: "Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire" sau din Pe lângă plopii fără soţ: "O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O oră şi să mor".
Compoziţional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul erotic şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de consoană dintre cele două realităţi, prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o sigurozitate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă, contribuie în mod paradoxal, la accentuarea crescândă a tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice: "buciumul sună cu jale", "apele plâng", "fluierele murmură-n stână" ; familiare "scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna", "toaca răsună mai tare", sau difuze: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii referate Mihai Eminescu.
Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată. În această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, sugerînd paralelismul psihic (om natură) realizat poetic printr-o subtilă trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: "Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine". Tot aşa epitetele din versul: "luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară" pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: "Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară", iar metafora "stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină". Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă afectivă, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca para", are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: "Lângă salcâm stă vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! // Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm".
Este scrisă un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.referate Mihai Eminescu
Întrebarea finală: "Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată", a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltăproblematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.
Poezia este scrisă în metru clasic, cu versuri de 12 silabe constând dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili şi un troheu [ \ – – \ | \ – – | \ – – | \ – ] precum şi o cezură care separă coriambul de restul versului şi-l individualizează.

Sarmanul Dionis

Prin continutul grav, avand in prim-plan dorinta de cunoastere a spatiului si timpului, precum si meditatii asupra relatiei dintre subiectiv si obiectiv, nuvela eminesciana deschide noi perspective dezvoltarii prozei fantastice cu profunde implicatii filozofice.
Subiectul, structura, tematica si tehnicile artistice utilizate indreptatesc incadrarea nuvelei intre operele romantice.
Simbolismul nuvelei deriva din chiar statutul personajului titular, Dionis fiind eroul construit anume pentru a da viata ideilor poetului legate de problema referate Mihai Eminescucunoasterii in absolut. Eminescu incearca o prezentare neutra a eroului, intr-un efort de voita detasare de acesta, pozitia sa ar fi deci cea a autorului omniscient.
Trasaturile fizice si morale il definesc pe Dionis ca personaj tipic romantic: el este orfan, sarac, fara speranta, manifesta o nesecata drinta de cunoastere si este “iubitor de singuratate”. Locuinta personajului este descrisa cu lux de amanunte: interiorul saracacios este completat de masa plina de hartii, ziare, brosuri, carti vechi, toate intr-o dezordine absoluta; singurul obiect pretios este tabloul tatalui. Cadrul in care protagonistul isi petrece o mare parte din timp este propice visarii, si lui i se mai adauga: luna, cartea si cantecul clavirului. Apeland la cartea misterioasa primita de la batranul anticar Riven, Dionis se lanseaza intr-o calatorie spre trecut metamorfozandu-se in (sau revenind la) ipostaza de Dan, tanar calugar din timpul lui Alexandru cel Bun, discipol al maestrului Ruben. Acesta din urma reprezinta proiectia onirica a anticarului si apare cult, enigmatic, posesor al unei biblioteci enorme si alchimist. El il initiaza pe tanar in tainele metempsihozei si-i daruieste cartea cu ajutorul careia va depasi granitele existentei individuale, ale spatiului si timpului.referate Mihai Eminescu
Dupa plecarea de la Ruben, Dan trece pe la casa spatarului Tudor Mesteacan, pe a carui fiica (Maria) o iubea, dar nu inainte de a se desparti de propria sa umbra. Astfel, Dan devine etern iar umbra sa om. Procesul dedublarii dezvolta multiple semnificatii poetico-filozofice, dintre care subliniem ideea existentei unei componente eterne a fiintei umane, capabila sa traiasca dincolo de contingent, de fiinta pe care o urmeaza cu credinta. De asemenea umbra se opune, prin sfaturile sale, intentiilor malefice ale lui Ruben; tot ea il invata pe Dan sa-si i-a in calatorie iubita. Se poate considera ca iubirea este o treapta in cunoasterea absoluta, implinrea ei fiind necesara pentru continuarea acestui proces. Desprinderea de umbra reprezinta renuntarea la conditia duala de muritor (materie si spirit), eroul dobandind astfel unicitatea, trasatura specifica universului, infinitului. Dar, spre atingerea perfectiunii, Dan trebuie sa-si adauge unicului sau fiinta iubita, desprinsa si ea de contingent. Maria devine astfel simbolul iubirii absolute spre care tinde eroul si ii ofera acestuia o alta posibilitate de patrundere a marilor taine ale universului.
Cuplul devenit etern ajunge pe luna, prilej pentru autor de a oferi exceptionale viziuni ale calatoriei, dar si ale spatiului selenar. Atingand o treapta inalta a cunoasterii, Maria nu manifesta tendinta de a o depasi chiar si pe aceasta, pentru ca, in timp ce Dan tinde in mod permanent spre absolut, ea este supusa limitei, chiar daca aceasta se dovedeste a fi una superioara. Fericirea eroilor atinge cote maxime, dar Dan este intrigat de triunghiul in care se afla ochiul de foc si proverbul scris intr-o araba straveche. Indrazneste chiar sa se considere Dumnezeu si este condamnat (impreuna cu Maria) la o cadere vertiginoasa, la o afundare in nemarginire.referate Mihai Eminescu
Revenit la timpul “obiectiv” al nuvelei, Dionis, bolnav, constata cu surprindere ca Maria, fata din casa alaturata, il iubeste la randul ei. Intrat in posesia unei importante mosteniri, eroul se poate casatori cu iubita sa (implinire in plan erotic).
Nuvela s-ar fi putut termina aici dar Eminescu simte nevoia unui postscriptum explicativ prin care incearca sa strecoare din nou indoiala asupra limitelor dintre realitate si vis: “Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea […] Nu cumva suntem asemenea acelor figuranti, cari vrand a reprezenta o armata mare trec pe scena, inconjura fundalul si reapar iarasi ?”
Iata deci, cum dupa motivul “viata e vis”, si dupa acela al umbrei apare acum si motivul lumii ca teatru, imprejurare care fixeaza inca o data influentele culturii uiversale ce razbat in opera eminesciana.
Dionis este omul superior, dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoastere absoluta, dar devenit constient ca aceasta este de neatins. Boala din ultima parte a nuvelei, deposedarea de tablou si carte sunt semnificative ca incercari ocult dirijate de a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei anterioare, generate de reactia la gestul sau luciferic de a-si depasi ultima limita, de a se substitui creatorului insusi. Singura solutie de a-si depasi conditia consta in dragostea Mariei, desi eroul este constient ca nu aceasta este suprema fericire, ci doar o treapta spre ea.referate Mihai Eminescu
Pe drumul deschis de Eminescu cu nuvela sa, il vor urma M. Eliade, V. Voiculescu, Gala Galaction.

Folclorul, izvor de inspiraţie: REVEDERE

În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a găsit un material folcloric, cules de poet nou copiat după alţii, cuprinzînd, basme, proverbe, cîntece epice şi, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intenţia lui n-a fost să publice o culegere populară, cum făcuse Alecsandri, ci să cunoască prin intermediul creaţiei folclorice credinţele, obiceiurile şi limba poporului, precum şi întregul sistem al mijloacelor de realizare artistică elaborat prin veacuri şi păstrat prin tradiţii orală. În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în mod hotărîtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional.
Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populară era capacitatea ei de a găsi expresia cea mai potrivită, mai simplă şi mai naturală a numi gîndul sau a numi sentiment. Influenţa populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a asamblat în compuneri noi, purtînd pecetea inimitabilă stilului său. Unele sînt prelucrări folclorice adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din Scirsoarea III etc.), astfel sînt profund originale, sursa populară cunoscînd transformări esenţiale (Călin - file din poveste, Luceafărul). În toată însă întîlnim acea îmbinare inconfundabilă între glasul poetului şi glasul poeziei populare, prin care Eminescu şi-a dobîndit timbrul specific. În această privinţă G. Călinescu făcea următoarea observaţie: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.
Revedere este prima creaţie în metru popular - trohaic a lui Eminescu, publicată în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879, dar scirsă cu cîţiva ani mai înainte. Prin ea se poate urmări ceea ce a dat folclorul lui Eminescu şi ceea ce a dat el folclorului. Modelul depărtat este al lui lui Alecsandri din Doine, dar Eminescu adînceşte intenţiile înaintaşului său căruia îi este superior prin forţa poetică, viziune filozofică şi tehnică de versificaţie.
Poezia are o alcătuire dialogată în construcţia ei delimitîndu-se două planuri distincte: al omului şi al codrului. Planurile sînt aşezate într-o dublă opoziţie, opoziţia marcată de cele două întrebări şi de cele două răspunsuri care-i transformă pe interlocutori în simboluri ale unor realităţi diferite: omul - condiţia trecătoare, codrul - eternitate.
Planul poetului (al omului), mai concis, e predominant interogativ. Formele de adresare („codrule”, „drăguţule”, „Ce mai faci ?”) precum şi prezenţa exclamaţiilor revelatoare („multă vreme au trecut”; „tu din tînăr precum eşti / tot mereu întinereşti”) conturează dominantele sufleteşti ale interlucutorului uman. Acesta este familiar, bucuros de revedere, dar surprins de contrastul dintre propria lui înfăţişare şi fizonomia parcă neschimbată a naturii.
Planul personificat al codrului, mai extins, e predominant afirmativ, fiind alcătuit dintr-o succesiune de constatări despre ceea ce rămîne ca permanentă în mişcarea naturii: rotaţia anotimpurilor: „Iar, eu fac ce fac de mult / Iarna viscolul ascult / Crengile-îmi rupîndu-le / Apele astupîndu-le / Troienind cărările / Şi gonind cîntările / Şi mai fac ce fac de mult / Vara doina mi-o ascult” şi statornicia stelelor: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămînem / Marea cu rîurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Pornind de la metafora codrului etern, a temporal, Eminescu prezintă în poezie codrul ca simbol al veşniciei regenerării a materiei, al permanenţei în antiteză cu omul trecător, fiinţă perisabilă: „Numai omu-i schimbător / Pe pămînt rătăcitor”. Revedere este aşadar o elegie pe tema efemerităţii omului, un cîntec melancolic despre fragilitatea condiţiei umane în faţa timpului. Punctul de plecare este doina populară, dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic cutremurat de spectacolul universului veşnic, ce-l face să se simte mărunt şi trecător. Poezia capătă astfel un substrat filozofic, care nu mai e de origine folclorică.
De origine populară sînt: motivul codrului ca fiinţă mitică; dialogul cu natura, originalitatea şi familiaritatea stilului trohaic, măsura 7 - 8 silabe şi rimele perechi, precum şi armonia generală a poeziei.
De origine cultă sînt: rafinamentul expresiv, accentuarea ideii de perenitate a codrulului, amplificarea cosmică a opoziţiei om - natură ; viziunea romantică asupra condiţiei, sentimentul elegiac.
Realizînd o fuziune perfectă între sursele populare ale lirismului şi cîteva din temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei europene, caracteristică de bază a întregii sale creaţii, Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase poezii în metru popular.

GLOSA

a glosa = a explica un cuvant, sau un pasaj obscur dintr-un text;

“Glosa”
• este o poezie de idei, o creatie filosofica, rodul unei munci inelungate
• este o poezie cu forma fixa, greu accesibila
• fiecare strofa se va incheia cu un vers ca o concluzie
Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.

S1:
- strofa tema a poeziei cuprinde cugetari si aforisme
- versurile se grupeaza doua cate doua in patru distihuri
- primele versuri “Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine”sunt o meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca “binele” de “rau”.
- totul e pus sub semnul zadarniciei “Ce e val, ca valul trece”
- ”Nu spera si nu ai teama” geniul trebiuie sa renunte la sentimentele omenesti ale “sperantei “ si “temerii” si sa se distanteze fata de lumea inconjuratoare ,asemenea “Luceafarului”: “De te-ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece”, ”rece” avand sensul de nepasator, indiferent
- ”cuvintele “vreme” si “toate” sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul trebuie sa o aprofundeze.

S2:
- incepe cu o imagine a cunoasterii empirice, prin simturi: “Multe trec pe dinainte,/ In auz ne suna multe...”.Verbul “trec” sugereaza efemeritatea a tot ce ne inconjoara.
- empirismul este ilustrat de cuvintele “suna” si “asculte” (“Si ar sta sa le asculte ?...”). Interogatia retorica este refuzul unei astfel de cercetari empirice a intregului, care se incearca prin repetarea pronumelui “multe”.
- Lumea ce ne inconjoara fiind efemera, trecatoare, iar cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre autocunoastere “Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, “.

S3:
-”Recea cumpan-a gandirii“ metafora saraca, ampla, sugereaza ratiunea, care refuza iluzia fericirii “masca fericirii ” si subliniaza desertaciunea ei.
- ”Ce din moartea ei se naste/ Si o clipa tine poate ;” temporalitatea este redusa la “clipa”, accentuand si mai mult faptul ca fericirea este trecatoare.
-”Toate-s vechi si noua toate“; statornicul se manifesta in efemer luand mereu alte masti.
S4:
-”Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui” Eminescu introduce motivul lumii ca teatru, larg raspandita in filosofia antica hindusa. Fiind un “teatru” lumea si viata nu trebuie sa ne amageasca
- ”Tu in petreci in tine” omul de geniu se distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrasteaza cu plansul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva shopenhaueriana pesimista.
- privind acest “teatru”, omul superior va putea sa disocieze “binele” de “rau”, ca un adevarat critic al actorilor.

S5:
- ” Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete,/.../ In prezent le-avem pe toate,” sugereaza faptul ca trecutul, prezentul si viitorul sunt doar o conventie. De fapt, noi traim intr-un prezent etern, care inglobeaza totul (idee preluata de Shopenhauer de la Sfantul Augustin ).
- prezentul este singura forma concreta a existentei.

S6:
- “Caci acelorasi mijloace/ Se supun cate exista” esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.

S7, S8, S9:
- Eminescu apeleaza la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rand devenind si mai clara.
- ”misei” si “natarai” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediat; omul de geniu nu trebuie “sa li se prinda lor tovaras”.
- ultimul vers “Ce e val, ca valul trece” impune in strofa urmatoare existenta unor imagini acvatice “cantec de sirena”, “lucii mreje”, “varteje” sugerand faptul ca lumea este la fel de schimbatoare ca si marea.
- versurile “Tu pe-alaturi te strecoara,/ Nu baga nici chiar de seama.../ ”, “De te-ating, sa feri in laturi/ De hulesc, sa taci din gura.../ “, “Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu ramai la toate rece.”refuzul total de a se reintegra in lumea inconjuratoare.

S10:
- reia versurile din prima strofa, insa in ordine inversa, constituind axiome. - “Glosa” seamana cu o demonstratie matematica.

Calin (file din poveste)

I) Asa cum sugereaza textul titlul Calin (file din poveste) este un basm in versuri; al optulea capitol prezinta o poveste de iubire intre un zburator si o fata de imparat. Zburatorul este un spirit care fura inimile fetelor. Acesta apare in iatacul fetei de imparat apoi dispare.
Dupa sapte ani, ei se reintalnesc, fata fusese izgonita de imparat si aceasta sa refugiat intr-o padure. In cele din urma casatoria dintre cei doi tineri este posibila prin umanizarea zburatorului, acum un om pe nume Calin.
Partea a VIII-a este alcatuita din trei secvente:
• Cadrul natural
• Nunta celor doi tineri
• Nunta fluturelui si-a viorelei
Cadrul natural este alcatuit din elemente specifice creatiei eminesciene:
• codrii
• padurea
• izvoarele
• iarba
• elemente terestre
• luna - element cosmic
Descrierea se face din exterior spre interior. Prin verbul “treci” la persoana III-a sg., poetul invita cititorul sa participe la nunta tinerilor fericiti intr-un cadru natural de vis. Spatiul nocturn natural este surprins prin imagini vizuale care sugereaza ceva ireal, un spatiu de basm.
Imaginea plina de mister este sugerata prin epitetele, metaforice (“codrii de arama”) ce sugereaza stralucirea naturii un spatiu plin de vraja. Si iarba straluceste in intunericul noptii.
Tabloul este plin de gratie, cromatica este deschisa, luminoasa, epitetul albastre, verb la gerunziu licurind, epitetul sclipitoare sugereaza o lumina aparte, o atmosfera plina de vraja datorata razelor lunii. Din aceasta pricina umbrele intunecoase alterneaza cu lumini diafale creand un adevarat EDEN.
Imaginile vizuale impreuna cu cele auditive, prin metafora “mandra glasuire” poetul surprinde freamatul fermecator al padurii. Prin epitetul “dulce” alaturat substantivului “ropot” poetul sugereaza apa cristalina a izvoarelor in caderea lor.
Spatiul nu este numai muzical, ci este plin de miresme, idee sustinuta prin imagini olfactive, epitetul “tamaiet” si aerul plin de miresme. Cadrul este un templu in care se oficializeaza casatoria celor doi tineri. Natura este prinsa si in miscare, intr-o leganare usoara prin intermediul verbelor: trece, coboara, sar.
Apele izvoarele curg cand molcom, cand navalnic. Miscarea concentrica a apei este sugerata prin sugestiva metafora “bulgare fluid”.
Intreaga natura este personificata, este pregatita pentru a participa la nunta.
Pictura este eterna in spatiul padurii. Multimea vietatilor ce o populeaza prin hiperbola “mai” ,“curg in rauri sclipitoare”.
Poetul descrie acest spatiu asa cum il percepe el, potrivit misiunii sale, aratand prin fruntea imaginilor artistice folosite pentru conturarea cadrului natural.
Nunta lui Calin cu fata de imparat are loc in acest cadru natural de vis. Lacul este personificat prin epitetul “somnoros” isi misca apele lin emotionat si el. Aici se afla masa mare intinsa ,la care sosesc invitatii la nunta. Acestia sunt prezentati prin enumeratii, prin epitete metaforice. Sosesc zmei, imparati,etc.. Apoi este adus Pepelea in prim plan, care este socrul - mare, care sta pe tronul sau tapan si drept. Este prezentat in semnele puterii sceptru si mitra. Poetul prezinta portretul miresei realizat prin imagini in epitetul “gingasei”. Frumusetea ei este prezentata prin epitetele mladioasa, albul rochiei sugereaza puritatea, candoarea, emotia de care este stapanita: “fata-i rosie ca marul”.
Prin epitetul metaforic “de aur” poetul revine asupra frumusetii si bogatiei, a coloritului parului. Chipul ei este incununat cu flori albastre simbol al iubirii, steaua din frunte o constituie o apropiere de elementele cosmice. Ea este tanara, pura, delicata.
In descrierea nuntii “ca o nunta taraneasca”.
Personajele: furnicile, albinele (colb de aur), voinicul, preotul (bondarul), mirele (apare intr-o cojita de aluna trasa de lacuste), tantarii sunt lautari, gandaceii, carabusii, lacustele, greiere care cere permisiunea sa porneasca nunta.


Interpretarea versurilor - Nunta lui Calin cu fata de imparat

In basmul “Calin (file din poveste)” Eminescu prezinta inplinirea unei iubiri prin nunta.. Citorul este invitat sa participe la nunta lui Calin cu fata de imparat, in mijlocul paduri de argint, intr-un spatiu natural de vis.
Prin imagini vizuale poetul aduce in prim plan lacul, loc important caci aici se vor aduna participantii la nunta. Imaginea lacului sporeste nota de mister. El este personificat prin epitetul “somnoros” . Prin verbul “se bate” poetul surprinde miscarea ondulatorie a apei.
Aici se afla masa mare luminata de faclii.
Participantii la nunta sunt personaje de basm. Ei sosesc din cele patru colturi ale lumii, de pretutindeni si sunt surprinsi prin enumeratie: imparati, imparatese, feti-frumosi, zmei si Pepelea. Epitetul metaforic are rolul de individualizarea frumusetii: fetilor - frumosi, forta zmeiilor prin epitetul antepus “sagalnicul” poetul caracterizeaza firea personajului din povestile populare, Pepelea.
Prin interjectia “iata” aduce in prim-plan imaginea craiului care este socrul-mare. El sta intr-un jilt, inconjurat de pagi si are in semnele puterii mitra si sceptru.
Craiul este rigid, teapan neincadrandu-se in atmosfera nuntii.
Eminescu il prezinta prin epitetul “tapan” si “drept” surprinde atitudinea ironica fata de personaj.

EPITETUL EMINESCIAN

Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune in lumina puterea de observatie si de reprezentare a scriitorului, directia gandirii si a imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care il stapanesc mai cu dinadinsul si care precizeaza atitudinea lui fata de lume si societate. Autorul operei literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreste sa le evoce in fantezia cititorului si, prin alegerea unora anumite din cate ar fi fost posibile, exprima care anume din trasaturile realitatii a vorbit mai puternic inchipuirii si sensibilitatii lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din caile cele mai indicate pentru cunoasterea lui.
Vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este totdeauna un adjectiv in functie de atribut. Definitia aceasta este insa incompleta si prea stramta.
Epitetele pot determina un substantiv, dar si un verb. Din randul epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele dar si toate acele parti de vorbire sau de propozitie care determina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de fantezia si sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice. Exemple: “picaturi de smoale” (“ Inger si demon”), “bulgar de granit” (“Momento mori”), “zidiri de tintirim” (O, mama…”), “diademe de stele” (“Venere si Madona”)etc.
Epitetul este acea parte de vorbire sau de fraza care determina, in lucrurile sau actiunile exprimate printr-un substantiv sau verb insusirile lor estetice, adica acele care pun in lumina felul in care le vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet in fantezia si sensibilitatea cititorului.

1. Epitetele substantivelor:
a). Atributul adjectival: este unul dintre cele mai raspandite printre epitetele substantivului. Adjectivele lui Eminescu sunt cele de limbi comune, cu putine deosebiri fata de acestea. Dar, in grupa poeziilor din 1866-1869 Eminescu foloseste, ca unii din poetii epocii de dupa 1848, in primul rand ca D. Bolintineanu adjectivul gerunzial provenit din influenta franceza: “umbre suspinand” (“Misterele noptii”), “lira vibranda” (“La Heliade”), “fuginda” (“Amorul unei marmure”), “vioranda jale” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”), “canturi rasunande” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”). Dar dupa anul 1869 acestea dispar deoarece nu apartin limbii noastre. Procedeul, menit sa puna epitetul intr-o lumina mai vie, si uneori cerut de necesitati metrice, se pastreaza si in perioadele ulterioare ale creatiei poetului: “bolta cea senina” (“Floare albastra”), “mana cea veche” (“Epigonii”), “ochii lui cei negri” (“Inger si demon”), “zidirea cea antica” (“Egiptul”), “fruntea mea cea trista” (“Noaptea”)etc.
b). Alta categorie gramaticale a epitetului este aceea a epitetului substantiv in cazul acuzativ prepozitional. Introducerea substantivului – epitet semnalat mai mult in primele perioade ale operei lui Eminescu se face cu “in”: “rauri in soare” (“Floare albastra”), “ochii-n lacrimi” (“Calin…”); “cu”: “demoni cu ochi mari” (“Venere si Madona”), “inger palid cu priviri curate” (“Epigonii”); “de”: “fruntea ta de fir” (“Scrisoarea III”), “padurea de argint” (“Calin…”).
c). Epitetul poate fi exprimat si printr-un substantiv in cazul genitiv: “a rasaritului averi” (“In cautarea Seherezadei”), “batalioane a plevei” (“Imparat si proletar”).
2. Epitetul verbului:
a). Epitete adverbiale: “priveste trist” (“Scrisoarea III”), “si cat de viu s-aprinde el” (“Luceafarul”), “si plange-l cu jale si plange-l cu dor” (“Care-o fi in lume”).
b).Locutiuni adverbiale: “caut cu dispret” (“Venere si Madona”), “se miscara rauri-rauri” (“Scrisoarea III”).
3. Epitetul in fraza:
a). Substantivele sunt determinate de apozitii: “S-a dus amorul, un amic supus amandoura” (“S-a dus amorul…”), “Ochii, stele negre, intunecati sclipeau (“Povestea magului calator in stele”)
b). Predicatul nominal poate avea de asemenea valoare de epitet. In adevar, numele predicativ exprima actiunea subiectului, iar verbul copulativ n-are decat rostul de a mijloci legatura dintre el si acesta din urma: “Supusa voastra era santa si frumoasa” (“Epigonii”), “vom fi cuminti, vom fi voiosi si teferi” (“Luceafarul”).
c).Epitetul poate aparea in legatura cu orice parte a frazei.
Ca o concluzie putem spune ca Eminescu foloseste toate categoriile formal-gramaticale ale epitetului. Studiul gramatical al epitetului eminescian ne arata astfel ca limba poetului este plastica si vie, capabila sa raspunda tuturor nevoilor gandirii si inchipuirii sale si sa le urmeze necontenit in dezvoltarea lor.
Un alt mod de a clasifica epitetul eminescian se face dupa categoriile estetice ale epitetului, dintre care remarcam:
a). epitetul apreciativ este produsul judecatii de valoare si apare ilustrat in toate poeziile eminesciene: “Inimi mari, tinere”, “inimi batrane, urate” (“Epigonii”), “trista lacrimare” (“La mormantul lui Aron Pumnul”), “uraciunea fara suflet, fara cuget… lacom, un izvor de siretlicuri (la tovarasii lui spune), “veninoasele-I nimicuri” (“Scrisoarea III”).
b).epitetul evocativ exprima o realitate morala, “Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”, “veselul Alecsandri”, “basme mitice”, “sante firi vizionare” (“Epigonii”), “suflet tanar, vesel” (“Fat-Frumos din tei”), “cuvinte ne-ntelese insa pline de-nteles” (“Calin – (file din poveste)), “luceafarul vine trist si ganditor”, “ea-l asculta pe copilas uimita si distrata”, (Catalin) e “guraliv si de nimic”, “vom fi cuminti si teferi” (“Luceafarul”).
Eminescu intrebuinteaza si epitetele fizice pentru termeni morali: adanc, amar, dulce, rece, crud, copt, fin, candid, molatic, stins etc. (“o dulce liniste”, “plange amar”, “ochii lucesc adanc, himeric”, “ma simt nemuritor si rece”, “ochii tai se uita nemuritori si galesi”.
Alteori Eminescu asociaza un epitet moral cu un termen care exprima o realitate fizica, “frunte ganditoare”, “un zambet trist si sfant”, “murmur duios de ape”, “armonia codrului batut de ganduri” (“Dorinta”), “trista-I firea”, “castelul singuratic” (“Calin…”), “ape suna somnoroasa”, “cornul plin de jale” (“Freamat de codru”), “ii raspunde codrul verde, fermecat si dureros” (“Lasa-ti lumea ta…”)
c). Cu cea mai mare frecventa apar in opera eminesciana epitetele ornante: “umbra mareata”, “visuri fericite”, “fiii mandri”, “icoane sfinte”, “ale marii unde reci”, “o frunte alba”, “limba veche si-nteleapta”.
Observam ca apar preponderent epitetele: alb (dalb), “albe lacramioare”, “cal alb”, “dalbe cantari”, “neguri albe stralucite”, “cercuri albe”, “albele izvoare”, bland: “lumina blanda”, “soapta-mi blanda de amor”, “pe a stelei blande raze”, dulce: “inger de dulce amor”, “floare mandra, dulce, rapitoare”, “dulci plaiuri”, “dulce linistire”, “dureros de dulce”.
- jalnic, tanguios:
“cantul jalnic”, “tanguiosul bucium”, “tanguiosul glas de clopot”;
- lin:
“lacul lin”, “sa-mi fie somnul lin”, “apa somnoroasa lin se scutura de vant”;
- usor:
“cantul vesel si usor”, “usor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei”
- tainic:
“Si tainic genele le plec/ Caci mi le imple plansul/ Cand ale apei valuri trec/ Calatorind spre dansul” (“Luceafarul”)
- verde: este culoarea naturii
“verzi dumbravi”, “noianul marii verzi”, “culme verde”
d). epitetul individual este cel mai rar si trezeste in mintea cititorului efectul unei surprize: “zapada viorie”, “marea tulburata si inalta”, “stele auroase”, “oglinda diamantina”.

Studiul epitetului eminescian efectuat de mari critici literari si esteticieni a pus in lumina laturi importante ale imaginatiei si sensibilitatii poetului.

Sunday 16 March 2008

Sara pe deal

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul suna cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,
Apele plâng, clar izvorind în fintine;
Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfinta si clara,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,
Stresine vechi cesele-n luna ridica,
Scirtiie-n vint cumpana de fintina,
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stina.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare,
Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasul-mi spre tine grabeste:
Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga,
Ore intregi spune-ti-voi cât îmi esti de draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surizind vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcim. - Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

Luceafarul

Luceafarul

A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la părinti
Si mindra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stele.

Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Linga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.

Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce.

Il vede azi, il vede mini,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamini,
Ii cade draga fata.

Cum ea pe coate-si razima
Visind ale ei timple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se imple.

Si cât de viu s-aprinde el
In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apara.

*

Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesind cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.

Si când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge miinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi
Pe fata ei intoarsa.

Ea il privea cu un suris,
El tremura-n oglinda,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prinda.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftind din greu suspina:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
In cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tinar creste.

Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Si tine-n mâna un toiag
Incununat cu trestii.

Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.

Ca în camara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

Colo-n palate de margean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fără de viata,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau mă-ngheata."

*

Trecu o zi, trecura trei
Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apuca:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
In locul unde piere;

In aer rumene vapai
Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
Un mândru chip se-ncheaga;

Pe negre vitele-i de par
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevar
Scaldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfasor
Marmoreele brate,
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata;

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adânc himeric,
Ca doua patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.

- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasa.

O, vin', în parul tau balai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să rasai
Mai mindra decât ele."

- "O, esti frumos cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!

Mă dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"

- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar daca vrei cu crezamint
Să te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pământ,
Fii muritor ca mine."

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi să stii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naste din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

In vremea asta Catalin,
Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina.

Dar ce frumoasa se facu
Si mindra, arz-o focul;
Ei Catalin, acu-i acu
Ca să-ti incerci norocul.

Si-n treacat o cuprinse lin
Intr-un ungher degraba.
- "Da' ce vrei, mari Catalin?
Ia du-t' de-ti vei de treaba."

- "Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe ginduri totdeuna,
Să rizi mai bine si să-mi dai
O gura, numai una."

- "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
M-a prins un dor de moarte."

- "Daca nu stii, ti-as arata
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te minia,
Ci stai cu binisorul.

Cum vinatoru-ntinde-n cring
La pasarele latul,
Când ti-oi intinde bratul sting
Să mă cuprinzi cu bratul;

Si ochii tai nemiscatori
Sub ochii mei ramiie...
De te inalt de subtiori
Te-nalta din calciie;

Când fata mea se pleaca-n jos,
In sus ramii cu fata,
Să ne privim nesatios
Si dulce toata viata;

Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Când sarutindu-te mă-nclin,
Tu iarasi mă saruta."

Ea-l asculta pe copilas
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,

Si-i zise-ncet: - "Inca de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafar, răsărit
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;

Si tainic genele le plec,
Căci mi le imple plinsul
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dinsul;

Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
In veci il voi iubi si-n veci
Va raminea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce-l nu mai pot pricepe."

- "Tu esti copila, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi."

*

Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
In tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.

Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentii,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorind il inconjor
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.

Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.

- "De greul negrei vecinicii,
Parinte, mă dezleaga
Si laudat pe veci să fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire...

Din chaos, Doamne,-am aparut
Si m-as intoarce-n chaos...
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

- "Hyperion, ce din genuni
Rasai c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;

Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni.

Ei numai doar dureaza-n vint
Deserte idealuri -
Când valuri afla un mormânt,
Rasar în urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.

Din sinul vecinicului ieri
Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarasi soare;

Parind pe veci a rasari,
Din urma moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.

Iar tu, Hyperion, ramii
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvintul meu dentii -
Să-ti dau intelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia muntii cu paduri
Si insulele-n mare?

Vrei poate-n fapta să arati
Dreptate si tarie?
Ti-as da pamintul în bucati
Să-l faci imparatie.

Iti dau catarg lângă catarg,
Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Si pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pământ ratacitor
Si vezi ce te asteapta."

*

In locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsa.

Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapa;
Rasare luna linistit
Si tremurind din apa.

Si imple cu-ale ei scântei
Cararile din cringuri.
Sub sirul lung de mindri tei
Sedeau doi tineri singuri:

- "O, lasa-mi capul meu pe sin,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrait de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Si de asupra mea ramii
Durerea mea de-o curma,
Căci esti iubirea mea dentii
Si visul meu din urma."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe git i-a pus
Si ea l-a prins în brate...

Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, balaie.

Ea, imbatata de amor,
Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
Dorintele-i increde:

- "Cobori în jos, luceafar blind,
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n codru si în gând,
Norocu-mi lumineaza!"

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari din tot inaltul:
- "Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece."


Mihai Eminescu

Făt-Frumos din tei

Făt-Frumos din tei

-- "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută esti, copilă,
Din nevrednică iubire.

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vietii tale,
Mântuirea fetei mele."

-- "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel :
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii altii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

-- "Stiu mai bine ce-ti prieste,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi si sfânt."

Ea aude -- plânge. -- Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Si de-un dor fără de nume.

Si plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Si plângând îi pune seaua.

S-avântă pe el si pleacă
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveste îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze rosii
Asfintind sin ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici si colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Si prin murmur de albine ;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt si vechi.
Unde-izvorul cel de vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duiosi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Si la sold un corn de-argint.

Si-ncepu încet să sune
Fermecat si dureros --
Inima-i crestea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul
Si aruci c-obrazul ros
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuviosi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din sele,
El înceată din cântare
Si-i grăi cu grai de jele,

S-o cuprinde de călare --
Ea se apără c-o mână,
Însă totusi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Si pe umărul lui cade
Al ei cap cu fata-n sus ;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privra cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeste melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveste umbre negre
Pe camp alb ca de zăpadă.

Si mereu ea le lungeste,
Si urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viata lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.


Mihai Eminescu

Craiasa din povesti

Craiasa din povesti

Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe cimpie;

S-adun flori în sezatoare
De painjen tort să rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.

Linga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,

Dindu-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.

Ca să vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Căci vrajit de mult e lacul
De-un cuvint al sfintei Miercuri:

Ca să iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Căci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvint al sfintei Vineri.

Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.


Mihai Eminescu

De cate ori iubito?

De câte ori, iubito

De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arata,
Departe doara luna cea galbena - o pata;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasare pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.
Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.


. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,
Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,
Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.

Mihai Eminescu