EPITETUL EMINESCIAN

Printre feluritele mijloace stilistice ale unei opere literare, epitetul este unul din cele mai potrivite pentru a pune in lumina puterea de observatie si de reprezentare a scriitorului, directia gandirii si a imaginatiei lui, sentimentele si impulsiile care il stapanesc mai cu dinadinsul si care precizeaza atitudinea lui fata de lume si societate. Autorul operei literare obtine, prin epitetele sale, relieful obiectelor pe care doreste sa le evoce in fantezia cititorului si, prin alegerea unora anumite din cate ar fi fost posibile, exprima care anume din trasaturile realitatii a vorbit mai puternic inchipuirii si sensibilitatii lui. Studiul epitetelor folosite de un scriitor este deci una din caile cele mai indicate pentru cunoasterea lui.
Vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este totdeauna un adjectiv in functie de atribut. Definitia aceasta este insa incompleta si prea stramta.
Epitetele pot determina un substantiv, dar si un verb. Din randul epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele dar si toate acele parti de vorbire sau de propozitie care determina substantivele si verbele prin insusiri inregistrate de fantezia si sensibilitatea cititorului, adica prin insusiri estetice. Exemple: “picaturi de smoale” (“ Inger si demon”), “bulgar de granit” (“Momento mori”), “zidiri de tintirim” (O, mama…”), “diademe de stele” (“Venere si Madona”)etc.
Epitetul este acea parte de vorbire sau de fraza care determina, in lucrurile sau actiunile exprimate printr-un substantiv sau verb insusirile lor estetice, adica acele care pun in lumina felul in care le vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet in fantezia si sensibilitatea cititorului.

1. Epitetele substantivelor:
a). Atributul adjectival: este unul dintre cele mai raspandite printre epitetele substantivului. Adjectivele lui Eminescu sunt cele de limbi comune, cu putine deosebiri fata de acestea. Dar, in grupa poeziilor din 1866-1869 Eminescu foloseste, ca unii din poetii epocii de dupa 1848, in primul rand ca D. Bolintineanu adjectivul gerunzial provenit din influenta franceza: “umbre suspinand” (“Misterele noptii”), “lira vibranda” (“La Heliade”), “fuginda” (“Amorul unei marmure”), “vioranda jale” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”), “canturi rasunande” (“La mormantul lui Aaron Pumnul”). Dar dupa anul 1869 acestea dispar deoarece nu apartin limbii noastre. Procedeul, menit sa puna epitetul intr-o lumina mai vie, si uneori cerut de necesitati metrice, se pastreaza si in perioadele ulterioare ale creatiei poetului: “bolta cea senina” (“Floare albastra”), “mana cea veche” (“Epigonii”), “ochii lui cei negri” (“Inger si demon”), “zidirea cea antica” (“Egiptul”), “fruntea mea cea trista” (“Noaptea”)etc.
b). Alta categorie gramaticale a epitetului este aceea a epitetului substantiv in cazul acuzativ prepozitional. Introducerea substantivului – epitet semnalat mai mult in primele perioade ale operei lui Eminescu se face cu “in”: “rauri in soare” (“Floare albastra”), “ochii-n lacrimi” (“Calin…”); “cu”: “demoni cu ochi mari” (“Venere si Madona”), “inger palid cu priviri curate” (“Epigonii”); “de”: “fruntea ta de fir” (“Scrisoarea III”), “padurea de argint” (“Calin…”).
c). Epitetul poate fi exprimat si printr-un substantiv in cazul genitiv: “a rasaritului averi” (“In cautarea Seherezadei”), “batalioane a plevei” (“Imparat si proletar”).
2. Epitetul verbului:
a). Epitete adverbiale: “priveste trist” (“Scrisoarea III”), “si cat de viu s-aprinde el” (“Luceafarul”), “si plange-l cu jale si plange-l cu dor” (“Care-o fi in lume”).
b).Locutiuni adverbiale: “caut cu dispret” (“Venere si Madona”), “se miscara rauri-rauri” (“Scrisoarea III”).
3. Epitetul in fraza:
a). Substantivele sunt determinate de apozitii: “S-a dus amorul, un amic supus amandoura” (“S-a dus amorul…”), “Ochii, stele negre, intunecati sclipeau (“Povestea magului calator in stele”)
b). Predicatul nominal poate avea de asemenea valoare de epitet. In adevar, numele predicativ exprima actiunea subiectului, iar verbul copulativ n-are decat rostul de a mijloci legatura dintre el si acesta din urma: “Supusa voastra era santa si frumoasa” (“Epigonii”), “vom fi cuminti, vom fi voiosi si teferi” (“Luceafarul”).
c).Epitetul poate aparea in legatura cu orice parte a frazei.
Ca o concluzie putem spune ca Eminescu foloseste toate categoriile formal-gramaticale ale epitetului. Studiul gramatical al epitetului eminescian ne arata astfel ca limba poetului este plastica si vie, capabila sa raspunda tuturor nevoilor gandirii si inchipuirii sale si sa le urmeze necontenit in dezvoltarea lor.
Un alt mod de a clasifica epitetul eminescian se face dupa categoriile estetice ale epitetului, dintre care remarcam:
a). epitetul apreciativ este produsul judecatii de valoare si apare ilustrat in toate poeziile eminesciene: “Inimi mari, tinere”, “inimi batrane, urate” (“Epigonii”), “trista lacrimare” (“La mormantul lui Aron Pumnul”), “uraciunea fara suflet, fara cuget… lacom, un izvor de siretlicuri (la tovarasii lui spune), “veninoasele-I nimicuri” (“Scrisoarea III”).
b).epitetul evocativ exprima o realitate morala, “Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”, “veselul Alecsandri”, “basme mitice”, “sante firi vizionare” (“Epigonii”), “suflet tanar, vesel” (“Fat-Frumos din tei”), “cuvinte ne-ntelese insa pline de-nteles” (“Calin – (file din poveste)), “luceafarul vine trist si ganditor”, “ea-l asculta pe copilas uimita si distrata”, (Catalin) e “guraliv si de nimic”, “vom fi cuminti si teferi” (“Luceafarul”).
Eminescu intrebuinteaza si epitetele fizice pentru termeni morali: adanc, amar, dulce, rece, crud, copt, fin, candid, molatic, stins etc. (“o dulce liniste”, “plange amar”, “ochii lucesc adanc, himeric”, “ma simt nemuritor si rece”, “ochii tai se uita nemuritori si galesi”.
Alteori Eminescu asociaza un epitet moral cu un termen care exprima o realitate fizica, “frunte ganditoare”, “un zambet trist si sfant”, “murmur duios de ape”, “armonia codrului batut de ganduri” (“Dorinta”), “trista-I firea”, “castelul singuratic” (“Calin…”), “ape suna somnoroasa”, “cornul plin de jale” (“Freamat de codru”), “ii raspunde codrul verde, fermecat si dureros” (“Lasa-ti lumea ta…”)
c). Cu cea mai mare frecventa apar in opera eminesciana epitetele ornante: “umbra mareata”, “visuri fericite”, “fiii mandri”, “icoane sfinte”, “ale marii unde reci”, “o frunte alba”, “limba veche si-nteleapta”.
Observam ca apar preponderent epitetele: alb (dalb), “albe lacramioare”, “cal alb”, “dalbe cantari”, “neguri albe stralucite”, “cercuri albe”, “albele izvoare”, bland: “lumina blanda”, “soapta-mi blanda de amor”, “pe a stelei blande raze”, dulce: “inger de dulce amor”, “floare mandra, dulce, rapitoare”, “dulci plaiuri”, “dulce linistire”, “dureros de dulce”.
- jalnic, tanguios:
“cantul jalnic”, “tanguiosul bucium”, “tanguiosul glas de clopot”;
- lin:
“lacul lin”, “sa-mi fie somnul lin”, “apa somnoroasa lin se scutura de vant”;
- usor:
“cantul vesel si usor”, “usor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei”
- tainic:
“Si tainic genele le plec/ Caci mi le imple plansul/ Cand ale apei valuri trec/ Calatorind spre dansul” (“Luceafarul”)
- verde: este culoarea naturii
“verzi dumbravi”, “noianul marii verzi”, “culme verde”
d). epitetul individual este cel mai rar si trezeste in mintea cititorului efectul unei surprize: “zapada viorie”, “marea tulburata si inalta”, “stele auroase”, “oglinda diamantina”.

Studiul epitetului eminescian efectuat de mari critici literari si esteticieni a pus in lumina laturi importante ale imaginatiei si sensibilitatii poetului.